Pagina Cronicarului

Întrerup programul clasic de recenzii cu niște gânduri. Nu au legătură cu mâna de oameni curajoși (fie și numai pentru că înfruntă frigul) din Piața Universității. Mi-a plăcut ce a scris Takeda aici. Pornesc de la ideea lui conform căreia suntem într-un punct care se aseamănă cu anii pașoptiști. Sunt parțial de acord cu el – în sensul că văd elemente comune dar foarte multe diferențe. Este uimitor cum în secolul XIX (când nu mergea internet-ul, da?) o mână de țărani dintr-un protectorat otoman s-a conectat ireproșabil la o mișcare revoluționară europeană. Este încântător cum au apărut imediat eroi, personaje politice legendare sau finanțiști geniali. Cantitatea de personalități pe centimetru pătrat de pagină de istorie este absolut incredibilă. Tocmai de aceea ar fi un moment excepțional dacă ne-am afla într-un context asemănător. Dar nu cred că ne vom trezi “mâine” cu o pleiadă de oameni care să rămână în istorie. Intuiția îmi dictează că astăzi ne lipsește cel puțin un ingredient esențial – pasiunea.

Sunt un mare admirator al unuia dintre cei mai mari români din istorie – neamțul Carol I de România. Dar un prinț străin, oricât de multă pasiune și inimă ar fi pus într-un proiect atât de aparent lipsit de orice speranță precum a fost România modernă, nu ar fi ajuns nicăieri fără o armată de oameni care a muncit alături (și uneori împotriva) lui. Fără Kogălniceanu, Catargiu, Brătianu, Rosetti, Carada și mulți alții, toată pasiunea lui Carol s-ar fi irosit. Norocul lui (și al nostru) a fost că s-au găsit o mulțime de alți nebuni frumoși care au crezut că pot și au transformat radical România modernă.

Mi se pare că suntem oarecum pierduți și lipsiți de scânteia pasiunii de a face ceva (bine). Nu este numai o problemă de motivație financiară. Sunt mii de oameni plătiți excepțional de bine care nu pun nici un fel de pasiune în munca lor. Iar dacă munca cuiva este chiar bunăstarea națiunii, câtă pasiune vă așteptați să fie investită? Uneori este găsită vinovată lipsa modelelor. Problema pare validă – cum să faci ceva fără nici un fel de exemplu? Dar este o problemă falsă. Modele avem și sunt la tot pasul – de la cei care sunt în viață până la aceia care deja au devenit istorie. Am putea să învățăm să nu ne lăsăm doborâți de la Ogoranu sau Elisabeta Rizea, să învățăm că nicăieri nu este mai bine decât acasă de la Neagu Djuvara, că poți ține cultura în viață și într-un beci de la Iureș sau că poți să învingi moartea doar cu perseverență și pasiune de la Arafat. Sunt și tineri care au sclipiri demne de un model – preferatul meu este nebunul frumos de Cristian Lupșa – care se încăpățânează să facă jurnalism altfel într-o țară a tabloidelor. L-ați citit vreodată pe Vlad Mixich? Avem modele, de toate vârstele și în toate domeniile dar nu sunt pe posterele din metrou și nici nu apar zilnic la televizor. Într-un fel este mai bine așa.

Avem toate uneltele și componentele necesare. Dar suntem prinși într-un joc în care trebuie să asamblăm și să facem să funcționăm o mașinărie care aproape că nu vrea să funcționeze. Să fim sinceri cu noi înșine – cum putem să cerem de la cei care ne guvernează ceva ce nu facem fiecare dintre noi – suntem noi marea majoritate cinstiți, activi, pasionați, vii? O spun de fiecare dată cu părere de rău dar noi ca popor primim de cele mai multe ori exact ceea ce merităm. Doar din când în când stricăm regula jocului și facem rost de o carte de joc mai bună.

cred că va urma…

M-am convins din nou că istoria este o știință vie. Este atât de simplu să prezinți trecutul în lumina care “trebuie” încât uneori mă întreb cum se pot deosebi faptele de interpretările ulterioare. În cazul de față, cartea lui Suvorov are o idee centrală simplă – Stalin este principalul vinovat pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial. Este o ipoteză atrăgătoare – Stalin, cel mai mare criminal din istorie, omul care a aruncat lumea într-o conflagrație mondială. Dar realitatea este mult mai complexă. Este improbabilă ideea că Hitler a fost o simplă marionetă obligată să atace URSS-ul dintr-un reflex de auto-apărare. La fel de greu de acceptat este și faptul că Stalin, pregătind un atac asupra Germaniei, este principalul vinovat de problemele defensivei sovietice de la începutul operațiunii Barbarossa.

Anumite idei prezentate de Suvorov par să fie adevăruri de bun simț și ipoteze valide. Nu mă îndoiesc că Stalin își dorea să-și trimită trupele până la Canalul Mânecii și a făcut tot ceea ce i-a stat în putință să slăbească puterile occidentale. Totodată este clar că o înfruntare între Germania nazistă și Uniunea Sovietică avea să fie inevitabilă într-un final. Dar de aici până la ideea că spionajul sovietic a îndreptat armatele japoneze spre SUA sau ideea că istoria ar fi fost cu tot alta dacă Hitler mai aștepta fix două săptămâni (URSS atacând prima în respectiva variantă) este cale lungă și este nevoie de demonstrații convingătoare.

Mi-ar fi plăcut să avem parte de o prefață care să explice un pic ce este în spatele acestei cărți. A apărut pentru prima dată în anii ’80 și a adus din nou la suprafață o idee controversată. Totodată cartea a fost criticată de istorici (susținută de câțiva) pentru faptul că nu indică surse clare și se bazează foarte mult pe presupuneri. Suvorov a avut totuși succes (cred că mai ales comercial, nu neapărat în mediile academice) și a mai scris câteva cărți pe același subiect. Unele dintre ele au fost traduse de Polirom, ceea ce mă face să cred că și în România cartea a avut căutare. Cu toate acestea eu nu pot să o recomand pentru că nu mi se pare că a meritat în totalitate timpul investit în lectură. Pentru cei care sunt în fugă dar totuși curioși recomand pagina de pe Wikipedia.

Cartea apărută în biblioteca Adevărul este pur și simplu un interviu lung (de 200 de pagini) cu domnul meu preferat – Neagu Djuvara. Pornit de la un articol apărut în Adevărul (dacă am înțeles corect), volumul s-a întins și a ajuns să cuprindă povestea absolut fascinantă a vieții domnului Djuvara.

Tocmai pentru că am avut plăcerea să ascult pe viu multe dintre întâmplările amintite în volumul de față, fiecare rând mi-a adus aminte de tonul și plăcerea de a povesti a lui Neagu Djuvara. Este genul acela de carte pe care nu știu dacă este nevoie să o recomand. Dacă aveți o urmă de curiozitate față de trecut, un pic de fascinaţie pentru oamenii care au trăit momente care pentru noi sunt deja istorie atunci discuţia cu domnul Djuvara o să vă placă fără îndoială.

Bine am făcut că nu m-am dat bătut și nu am renunțat la Robin Hobb. După semi-dezamăgirea produsă de volumul 2 al trilogiei Farseer trebuie să recunosc că nu aveam așteptări prea mari de la Assassin’s Quest. Din fericire am avut o surpriză extrem de plăcută – pe cât de lungă și plictisitoare mi s-a părut Royal Assassin, pe atât de bine m-a prins Assassin’s Quest.

Hobb reușește să impună un ritm mult mai alert poveștii (poate și pentru că se apropie de deznodământ). Personajele devin mai active, povestea mult mai captivantă. Asta nu înseamnă că nu apar problemele clasice – precum un fir narativ oarecum străveziu și o rezolvare rapidă a tuturor problemelor. Dar trilogia nu are pretențiile unui fantasy hiper-original sau de excepție. Este pur și simplu o poveste frumoasă. Pentru că am intercalat-o cu alte lecturi mai pretențioase, trilogia scrisă de Hobb a fost o relaxare bine-venită.

Pur și simplu îmi era dor să citesc pe nerăsuflate o carte de aventuri. Din fericire am găsit ceea ce vroiam. În cazul în care vă aflați în aceiași zonă de căutări literare, neapărat să încercați să-l cunoașteți pe Fitz.

L-am comandat vineri undeva după ora 4. Luni de dimineață la ora 9 era la mine pe birou. Probabil îl folosesc pe Superman în timpul liber pentru livrare de colete.

Cu aproximativ 500 RON Kindle 4 ajunge direct la ușa cumpărătorului,  incluzând transport și taxe vamale. În bunul obicei al Apple (preluat de Amazon cu zâmbetul pe buze) accesoriile sunt nesimțit de scumpe. Coperta “oficială” ajunge la aproximativ 250 RON (motiv pentru care nu am mai comandat-o). Recomand alternativa aceasta. Kindle 4 se găsește la 599 RON la Elefant.ro sau la emag.ro unde costă 500 RON (dar varianta cu reclame, chestie care nu este specificată, evident).

Trecând la partea tehnica – îmi permit să aplaud Amazon pentru faptul că a fost în sfârșit în stare să scoată un e-book reader comparabil cu Sony PRS-505 (cel mai bun dispozitiv pe care l-am avut până acum). Mai exact, au reușit în 2011 să producă un dispozitiv aproape la fel de bun ca unul lansat în 2007. La mai mare!

Kindle 4 are (teoretic) același ecran precum predecesorul său, o memorie de 2GB si o durata de viață estimată a bateriei de 30 de zile. Cel mai placut impresionat am rămas de greutatea și de grosimea lui, amandoua incredibil de mici. Materialele sunt de calitate, oferă aceea senzație plăcută a unui lucru bune făcut.

Din punctul meu de vedere, cele mai bune părți ale acestui noi Kindle sunt cele care lipsesc. Nu are tastatura, mp3 player sau alte briz-briz-uri. Este pur si simplu un e-book reader. Singura parte negativă a dispozitivului este dispunerea butoanelor de pe margini. Sunt atât de subțiri și de ciudat puse încât uneori devine dureros să citești prea mult timp folosind doar o mână (după 30 de minute în metrou nu prea îmi mai simt degetul mare, dar sunt sigur că o să se adapteze). Iar cea mai enervantă chestie la dispozitivele Amazon, lipsa suportului pentru formatul ePub, este în continuare o mare bilă neagră.

Pentru cei care nu au e-book reader si chiar sunt cititori de cursă lungă, atunci Kindle 4 mi se pare opțiunea cea mai bună și vi-l recomand fără nici un fel de rezerve. O să revin cu o mică comparație între Kindle 3 și Kindle 4.