Pagina Cronicarului

Hermann Hesse mi-a devenit drag după ce m-a plimbat într-o călătorie uimitoare în Siddhartha, Într-un final am ajuns la paginile Lupului de stepă, despre care a scris (mult mai bine decât o voi face eu) și maestrul Vlad aici.

Îmi este greu să scriu despre Hesse. Cărțile lui mi se par extrem de personale dar în același timp ating coarde comune în mai mulți cititori. Bănuiala mi s-a dovedit când am comparat citatele notate de Vlad și cele pe care le-am reținut eu (nu a fost nici un fel de înțelegere la mijloc):

Celui care în loc de lălăiala unei flașnete cere muzică, în loc de distracție, bucurie, în loc de bani, suflet, în loc de ocupație, muncă adevărată, în locul unui simplu joc, pasiune veritabilă, această lume drăgălașă de aici nu-i poate oferi niciun loc în care să se simtă ca la el acasă…

Dacă oamenii sunt niște cepe cu o mulțime de foi, sunt aproape sigur că unele dintre aceste straturi nu sunt unice. Poate doar combinația lor este mai greu de regăsit cu ușurință.

Dintotdeauna a fost așa și așa o să fie întotdeauna, timpul și lumea, banii și puterea aparținând celor mărunți și mediocrii, iar celorlalți, oamenilor adevărați, neaparținându-le nimic.

Da, pe lumea asta sunt mult prea mulți oameni. Odinioară nu-ți dădeai seama așa de bine de lucrul ăsta. Dar acum, când fiecare nu dorește numai să respire aer, ci să aibă și o mașină, ei, acum îți dai seama de lucrul ăsta. (…) În viitor, lumea va trebui să învețe cum să țină în frâu proliferarea speciei umane pe căi raționale.

Hesse m-a pierdut un pic spre finalul cărții. Se suie într-un carusel nebun, împreună cu personajul său și pare să nu mai aibă vreo intenție de a se opri. Ajungem într-o realitate de consistența gumei de mestecat, în fumul gros al unei cafenele din Amsterdam. Nu m-a captivat nebunia, delirul lui Hesse dar ca un tot cartea mi-a lăsat un gust plăcut. Cu riscul să repet ce a spus și Vlad, nu pot să o recomand oricui. Ba mai mult, nu cred că este o carte care trebuie recomandată cuiva. Cititorii vor ajunge la ea, cei care trebuie să-l cunoască pe Harry, o vor face fără nevoia unui îndemn.

M-a frapat un anume fragment – viziunea lui Hesse, imaginea construită la început de secol XX despre prezentul nostru:

(…) toate acestea, la fel ca și începuturile radioului în zilele noastre, nu vor servi oamenilor decât pentru ca să fugă de ei înșiși și de țelurile lor, înconjurându-se cu o rețea din ce în ce mai deasă de divertismente și preocupări inutile.

Având în vedere criza prin care trece Europa astăzi, discuțiile despre o hegemonia economică a Germaniei asupra Uniunii Europene, o privire total la rece asupra marelui “vinovat” Germania din perioada 1914-1945 este cel puțin interesantă. Lucian Boia se desfășoară într-un scurt dar extrem de captivant eseu despre grade de vinovăție și evenimente considerate în mod clasic ca fiind inevitabile. Nu apără Germania și nazismul pentru nici o clipă dar pune în perspectivă o mulțime de elemente ale trecutului la care suntem obișnuiți să privim altfel. Cuvintele autorului sunt mai mult decât suficiente pentru a explica premisa acestui volum:

Nici un scenariu imaginabil la 1914, pronind de la societatea germană așa cum se înfățișa ea, nu conducea la nazism, la un război devastator și la exterminarea populației evreiești. Istoricii au însă avantajul de a ști cum s-au petrecut lucrurile, așa că le e la îndemână să potrivească interspretările, pentru a le prinde mai bine într-o logică istoriografică, nu neapărat aidoma cu logica efectivă a istoriei.

Pentru orice pasionat de istorie, privirea aruncată de Lucian Boia asupra Germaniei dintre cele doua războaie mondiale este o lectură pasionantă. Deși este vorba de un volum foarte scurt, este genul acela de carte care are rolul de a deschide apetitul (și ochii uneori) asupra unui mod nou de a privi trecutul și asupra unor evenimente care au fost judecate în general într-un singur mod – sub deviza clasică – învingătorii scriu istoria.

Am început anul cu o carte premiată (să fie de bun augur). Dar am terminat-o dezamăgit. Osama, romanul autorului israelian Lavie Tidhar, a câștigat World Fantasy Award în 2012. Este o carte (scurtă din fericire – 276 de pagini) care are tonul filmelor noire și ideile lui Philip K. Dick – de la clasicul Omul din castelul înalt până la Ubik. Este povestea lui Joe, un detectiv particular care trăiește într-o lume în care nu există terorismul și Osama bin Laden este “eroul” unor nuvele de mâna a doua, citite prin toată lumea. Joe pornește într-o misiune primită de la o femeie misterioasă (cum altfel) care îl poartă din Asia până la Paris și Berlin. Scopul său este acela de a-l găsi pe autorul romanelor cu Osama.

Lăsând la o parte lipsa de originalitate, scenele plictisitoare în care Joe se luptă cu efectele opiumului, Tidhar a ales să-și desfășoare povestea pe mai multe planuri – unele fiind fragmente stil jurnalism narativ despre victimele diverselor atentate. Iar atunci când povestea promite un deznodământ, Tidhar ne aduce rapid la un final nesatisfăcător care mi-a lăsat impresia că autorul nu știa de fapt cum să-și încheie povestea.

Recunosc că una dintre problemele pe care le-am avut cu romanul lui Tidhar este că m-am dus la pomul lăudat cu sacul. Am citit atât de multe recenzii entuziaste și păreri înălțătoare la adresa acestei cărți încât am pornit la drum cu așteptări prea mari. Pot să recomand romanul doar celor care nu fac aceiași greșeală pe care am făcut-o eu (și au toleranță mare la idei reciclate și clișee răsuflate folosite în exces).

Îmi place să-l citesc pe Andrei Pleșu pentru că așterne pe hârtie momente de normalitate. Răbufnirile, sfaturile, cuvintele de bun gust și observațiile acide sau domoale ale domniei sale mă relaxează. Uneori mă identific într-o frază sau o poveste sau într-un sentiment. Alteori chiar mă cuprinde o adiere de speranță. Dar este de acel tip simțit de soldații înfrânți care află că vor fi executați cu demnitate.

Nu cred că există (sau a existat vreodată) o Românie normală (unde normalul să fie o medie între părerile oamenilor care sunt de acord din când în când cu domnul Pleșu – să zicem). Nici nu-mi fac griji că m-am născut prea devreme și că nu voi mai apuca o asemenea lume. Tocmai de aceea apreciez tonul relaxat care răzbate uneori din spatele textelor semnate de Andrei Pleșu. Tocmai de aceea îi admir răbufnirile elegante.

Cel mai mult îl admir pe Andrei Pleșu pentru că mă cucerește chiar și atunci când scrie ceva cu care nu sunt de acord sau abordează un subiect care în mod normal mi-ar provoca un acces necontrolat de căscat. Sunt absolut convins că aș fi fascinat să-l ascult pe viu pe domnul Pleșu. Sper să am această ocazie. Dar până atunci mă delectez săptămânal cu scrierile domniei sale din Dilema Veche și Adevărul. Iar o recapitulare oferită de Humanitas (precum volumul de față) nu este decât bine-venită.

Pus “oficial” pe lista mea de autori de urmărit, Scalzi a avut nevoie de un fel de pauză în 2011 așa că s-a relaxat și a scris o poveste inspirată de o altă poveste. Nu sună bine deloc, nu? Poate tocmai de aceea sunt câțiva cititori pe Amazon care sunt de părere că Scalzi mai bine găsea ceva original și-l lăsa în pace pe H. Beam Piper. Dar în ciuda faptului că am fost sceptic la început, am citit rapid povestioara lui Scalzi, m-a relaxat un pic finalul previzibil și am mers mai departe. Fără să știu despre ce era vorba în romanul original, pot să vă spun că Fuzzy Nation este povestea unui prospector care se trezește vizitat de niște animăluțe mici și simpatice, exact într-un moment extrem de delicat ar carierei (câteva clipe de agonie și extaz când trece de la șomer cu acte în regulă la potențial multi-miliardar). Un număr de pagini foarte mic mai târziu veți căuta o nouă lectură.

Pot să vă recomand povestioara aceasta a lui Scalzi decât dacă sunteți cei mai mari fani ai săi de pe planetă. Este nostimă, scurtă bine de tot (o mare bilă albă) și cam atât. Aștept cu mare nerăbdare Red Shirts-ul lui Scalzi (mai multe detalii la Scalzi pe blog – aici).