Pagina Cronicarului

Când am dat de acest volum pe BookDepository mi-am spus că este prea frumos ca să fie adevărat. Sunt multe sub-genuri ale SF-ului pe care le devorez fără prea multe comentarii dar space-opera-ul este unul dintre preferatele mele. Iar până acum nu am încercat această delicatesă în porții așa de mici (sunt 18 povestiri în doar vreo 640 de pagini). Așa că m-am aruncat în brațele necunoscutului și m-am pus pe citit.

Prima impresie cu care am rămas a fost aceea că se prea se potrivește space-opera-ul cu spațiul restrâns. Este adevărat că nu pot cere de la fiecare autor (și de altfel nici nu am timpul necesar să citesc) o duzină de cărți (precum seria Honor Harrington – pe care am devorat-o ce-i drept). Dar aproape fiecare povestire m-a impresionat prea puțin ca să-mi doresc o lectură mai de anvergură.

Din fericire sunt povestiri care salvează colecția, preferata mea fiind The Emperor and the maula a lui Robert Silverberg. În rest, tot nu m-am înțeles bine cu Dan Simmons (care a încercat să mă impresioneze fără nici un spor cu dizertații despre Shakespeare pe post de unic argument în favoarea salvării rasei umane) și mi-am dat seama că lui Peter F. Hamilton nu i se potrivește de nici o formă ceva mai scurt de 2-4 volume.

Pentru fanii înrăiți ai space-opera acest volum este interesant. Fiind vorba de 18 universuri prinse într-un singur volum, este aproape imposibil de rezistat. Dar în afara acestui cerc destul de restrâns (cred eu), volumul poate fi lăsat pe rafturile virtuale ale BookDepository fără nici un fel de probleme.

În spatele celui mai bun serial TV pe care l-am văzut vreodată a fost această carte. Așa că atunci când am avut ocazia să pun mâna pe ea nu am putut rezista tentației. Rezultatul a fost că am devorat fără răsuflare povestea companiei E, o pregătire potrivită pentru vizitarea plajelor Normandiei.

Pentru cei care au vizionat serialul, cartea vine cu puține detalii în plus (dovada cea mai bună a calității ecranizării de care s-au ocupat Steven Spilberg și Tom Hanks). Surprinzător este modul în care este povestită experiența soldaților – din momentul în care s-au parașutat în Normandia până la finalul războiului care-i găsește la Kaprun / Zell Am See în Austria. Tonul lui Ambrose este incredibil de calm și aparent lipsit de exagerări, glorificări inutile sau dramatizări. Acest mod de expunere a istoriei a fost cu siguranță influențat enorm de cei care sunt eroii cărții – membrii companiei E în frunte cu extraordinarul Dick Winters. Ilustrarea cea mai bună a acestui mod de abordare al trecutului este o frază de la finalul cărții, o discuție între Mike Ranney și nepotul său – Bunicule, ai fost un erou în război? Nu. Dar am luptat într-o companie de eroi.

Cu toate că este un punct de vedere limitat asupra unui conflict de o complexitate enormă, cartea lui Ambrose este o lectură esențială în înțelegerea modului în care tinerii americani implicați în cel de-al doilea război mondial vedeau lucrurile – de la faptul că în acest caz era vorba numai de voluntari până la faptul că Europa era pur și simplu un continent din altă lume. Ambrose nu ascunde imperfecțiunile mașinăriei americane de război, gesturile extreme comise de americani sau greșelile făcute de toți cei implicați – de la generali până la soldații de rând. Dar în același timp privește lucrurile cu o detașare greu de înțeles în lumea de astăzi.

Deși sunt doar 66 de ani de la evenimentele povestite de Ambrose, universul zugrăvit de el este incredibil de departe de lumea noastră. Dar merită înțeles pentru că acei puști americani, aruncați un ocean depărtare de casă, au influențat  enorm într-un fel sau altul prezentul nostru.

De când mi-a fost deschis gustul pentru povești adevărate, m-am simțit prizonierul lor. Textele acestea sunt captivante. Pur și simplu nu le pot lăsa din mână aproape niciodată. Dar în același timp (cele mai bune dintre ele) sunt un fel de căpcăuni. Îmi răpesc orice fel de chef de viață și mă pun pe gânduri, trimițându-mă în locuri atât de adânci încât nu știu cum o să scap de acolo. De la povestea celor care s-au aruncat din turnurile gemene, a suferinței unui copil bolnav de cancer sau până la drama unui cuplu ucis încet de o boală incurabila, toate acestea sunt bucăți din viața de zi cu zi.

Lucrul pe care nu l-am înțeles niciodată cu adevărat a fost – cum reușește cineva să scrie un asemenea text. Cum a rezistat reportul de la Baltimore Sun să scrie acest articol? Cum a răscolit familii întregi Tom Junod căutându-l pe The Falling Man? Răspunsul a venit sub forma celei mai captivante profesoare pe care am cunoscut-o vreodată – Jacqui Banaszynski, pe care am avut plăcerea să o ascult câteva ore datorită lui Cristi Lupșa. Pentru un outsider al lumii jurnalistice (precum subsemnatul) orele respective au fost ca si cum mi s-ar fi dezvăluit exact cum se face motorul unei mașini pe care îmi place la nebunie să o conduc. Am simțit că sunt un intrus dincolo de cortină, acolo unde nu prea am cum să ajung, dincolo de rândurile scrise dintr-o revistă sau un ziar, în capul jurnalistului.

La final am rămas cu impresia plăcută că nu o să se termine niciodată poveștile bune de citit.  Chiar dacă unele dintre ele vor fi greu de înghițit, incredibil de greu de scris, sunt oameni (puțini probabil dar buni) care vor privi cu uimire și plăcere la noroi și vor scoate proverbialele diamante din el zi de zi.

După trei ceasuri de condus pe autostrăzi de vis cu preț pe măsură, am intrat pe drumurile fermecătoare ale Normandiei. Întortocheate și străjuite de faimosul bocage, acestea mă îndemnau la o plimbare fără oprire. Din când în când, pe  zidurile caselor odihneau câte trei steaguri îmbrătișate – tricolorul francez alături de Union Jack-ul Regatului Unit și Stars and Stripes-ul american. Rătăcit, cu ochii îmbătați de frumusețea sălbatică a satelor adormite, zăream din când în când semne care indicau obiective americane – expoziții sau muzee, monumente și faimoasele plaje ale Normandiei – care și-au păstrat numele primit pe 6 iunie 1944.

Mă aflam într-un loc pe care-l consider extrem de important pentru prezent. Am parcat fără grabă lângă cea mai mare dovadă a sacrificiilor făcute de americani de dragul Europei. Nu le zăream încă dar știam din poze și din filme că mă așteaptă o pajiște enormă, un verde crud îmbinat cu albul strălucitor al miilor de cruci de marmură albă. În gând mi-am adus aminte de scenariile deprimante ale unei Europe lipsită de intervenția și ajutorul american. Eram sub influența a zeci  de documentare, filme și cărți care m-au învățat despre cel de-al doilea război mondial. Dar nimic nu se compară cu senzația stranie care m-a încercat atunci când am intrat în centrul pentru vizitatori al Cimitirului american din Normandia. Am fost percheziționat rapid de câțiva ofițeri de poliție francezi care m-au salutat într-o engleză americană impecabilă și am fost introdus în lumea lui 1944. Între steaguri ale națiunilor aliate se desfășura povestea incredibilă a celei mai mari debarcări din istorie. În cutii de plastic se ascundeau obiecte personale ale soldaților americani, elemente ale defensivei naziste și chiar păpușile din paie – Paradummy, folosiți ca diversiune de aliați.

La ieșirea din micul muzeu, se ascundea cel mai impresionant exponat dintre toate – un monument improvizat pentru un soldat căzut la debarcare. Dincolo de acesta, vorbele generalului John J. Pershing – Time will not dim the glory of their deeds au căpătat cu totul alt sens – am intrat în cimitirul soldaților americani, unde am simțit pe viu că America știe cu adevărat să-și onoreze istoria. Chiar deasupra Omaha Beach, se odihnesc aproape 10.000 de soldați, majoritatea tineri, vieți care au plătit pentru prezentul unui continent de care nu erau legați aproape deloc. Cu litere mari, adânc inscripționate în piatră, pe frontispiciu monumentului de lângă cimitir scrie – IN PROUD REMEMBRANCE OF THE ACHIEVEMENTS OF HER SONS AND IN HUMBLE TRIBUTE TO THEIR SACRIFICES THIS MEMORIAL HAS BEEN ERECTED BY THE UNITED STATES OF AMERICA.

Am mers încet printre rândurile albe, înconjurat de mii de nume sau soldați necunoscuți, recunoscător că generația mea nu cunoaște războiul. Poate dacă nu ar uita așa de repede și ar înțelege prețul adevărat al acestuia, omul s-ar abține să tot pornească lupte. Dar așa cum spunea George Santayana – Doar morții au văzut sfârșitul războiului.

Aproape de apus am coborât pe plajă. Pe o cărare asfaltată continuată apoi cu un podeț de lemn, țărmul Normandiei continuă să renască. Este acum o arie protejată, un parc național cu floră și faună deosebită și își recâștigă dunele pierdute în calea civilizației. Nisipul incredibil de fin este curat, fără nici o urmă a sângerosului conflict din urmă cu șase decenii. De la malul mării, nimic nu mai aduce aminte de debarcări. Undeva spre orizont se ascund rămășițele betonate ale portului Mulberry de pe Gold Beach. Ascuns de verdeață este balconul de pe marginea cimitirului american, de unde turiștii fac poze cu incredibila panoramă a Canalului Mânecii. Mi-am ridicat privirea și am pornit încet spre el. Urcușul de pe Omaha Beach este obositor dar plăcut. Este o plimbare pe timp de pace, într-o Europă care nu are voie să uite.

În această clipă aveam un zâmbet mai mare decât credeam că este capabilă figura mea morocănoasă. Și aveam să zâmbesc și mai mult pentru că după câteva minute de așteptare am primit cheile lui Ferrari F430. Ei bine, bestia asta italiana, frumoasă foc, făcea o gălăgie pe măsură. Cred că nu am mai auzit vreodată un motor care să faca un zgomot așa de mare și de plăcut urechii. La fiecare accelerație simțeam cum îmi bubuie pieptul și tot ce puteam să fac era să rânjesc și mai tare. Și astfel am ieșit din Ferarri. Cu o figură tâmpă de copil înnecat în ciocolată, plimbat prin atelierul lui Moș Crăciun.

Într-un final am primit și bomboana de pe tort – cheile lui Lamborghini Gallardo LP560-4, una dintre cele mai superbe mașinării de pe planetă. Cu o tracțiune integrală senzațională, un motor din iad ascuns într-o formă din rai, Lamborghini-ul m-a făcut praf pe pistă. Oricât de prost șofer sunt, tot am reușit să depășesc câteva alte mașini (moment în care aproape că mă credeam în NFS – cum naiba să cred că depășesc pe viu un Aston Martin cu un Lamborghini???) și să cobor la final cel mai fericit posesor de carnet de conducere de pe planetă.

Când eram gata să mă declar mulțumit, mi-am adus aminte de bonus-ul întregii aventuri – o plimbare cu un pilot profesionist într-un Porsche 997 GT3 RS. Așa că m-am așezat la coadă cuminte și am așteptat să-mi vină rândul. Nu am stat mult. În câteva minute, o mașină orbitor de portocalie a frânat violent lângă mine, un pasager mai mult alb decât verde a ieșit din mașină și am fost legat rapid cu centuri de siguranță sigure. Pilotul, unul dintre cei mai vorbareți din zonă, știa deja de unde sunt, ce mașină am, cât de varză am fost pe circuit, ce mașini am condus și așa mai departe. Tocmai de aceea mi s-a explicat pe larg ce e cu mașina, cum se merge cu ea, chestii despre pilotaj și… am demarat. Rezultatul a fost că mi-au ieșit ochii din orbite și m-am agățat de centuri ca de viață și am zâmbit încrezător spre camera de filmat.

Câteva zeci de secunde mai târziu, coboram din cursa vieții mele. M-am declarat pe loc cel mai fericit șofer de pe planetă, mi-am recuperat diploma de participare și DVD-ul cu filmarile și voios nevoie mare m-am aruncat în Broscoi. Cu un rânjet enorm pe față am pornit la drum, vreo 400 de kilometri, spre Normandia.

(va urma)