Pagina Cronicarului

Folosindu-se de succesul seriei Commonwealth (mai exact romanele “Steaua Pandorei” şi “Judas Unchained“) Peter Hamilton s-a decis să ofere fanilor săi o altă privire în acelaşi univers – Misspent Youth fiind un fel de introducere în acest univers. Acţiunea are loc în momentul în care omenirea experimentează pentru prima dată tehnologiile de întinerire care vor deveni standard în universul din Steaua Pandorei.

Personajul principal este Jeff Baker, inventatorul unei noi generaţii de dispozitive de stocare revoluţionare. El este ales de Uniunea Europeană să fie primul om din lume care va fi întinerit. Astfel, Jeff ajunge dintr-un pensionar de 78 de ani, un tânăr de 25 de ani. Schimbarea aceasta dramatică este premisa interesantă de la care porneşte Hamilton dar pe care nu reuşeşte să o fructifice prea bine.

Din nefericire acest gen de poveste nu se potriveşte deloc cu stilul autorului britanic. Indiferent cât de promiţătoare este povestea unui bătrân ajuns înapoi în trupul unui tânăr, Hamilton se simte bine când se desfăşoară printre zeci şi sute de planete, când navighează prin conflicte galactice şi drame la nivel mare. Adus cu picioarele pe Pământ (de-a dreptul), Hamilton nu reuşeşte să captiveze aproape deloc. Nici măcar partea pur ştiinţifico-fantatiscă a poveştii nu este exploatată aproape deloc.

Aşadar, Misspent Youth este o carte peste care poate să treacă oricine care nu este un fan absolut al lui Peter Hamilton. Cât despre fanii lui Hamilton (aici sunt inclus şi eu) – romanul acesta pur şi simplu nu va face decât să vă strice părerea despre el.

Am ajuns la romanul lui William Heaney (un pseudonim al lui Graham William Joyce) din cauza British Fantasy Awards-urilor. Mai exact domnul Joyce este de-a dreptul un abonat al acestor premii – romanul Memoirs of a Master Forger fiind reuşita cu numărul şase. Tocmai din această cauză am început lectura cu aşteptări foarte mari.

Imediat cum am parcurs primele pagini ale romanului povestea m-a dus cu gândul la domnii Jonathan Strange şi Norell. Asocierea a fost extrem de simplă – o Anglie în care lumea noastră se intersectează cu o lume fantastică. Evident că m-am gândit şi la His Dark Materials imediat cum am dat de cuvântul demon. Dar din nefericire asocierile s-au oprit aici.

Am spus din nefericire pentru că romanul lui Graham Joyce este foarte departe de ceea ce aşteptam de la un laureat al premiului  BFA. Romanul este interesant sau captivant pe alocuri dar am fost foarte dezamăgit de doza mică de fantezie pe care o înglobează. Dacă nu ar fi fost câteva pasaje mai “explicite” (nefericit cuvânt dar e singurul pe care l-am găsit) romanul lui Joyce ar fi putut fi considerat lejer un roman de mainstream. La urma urmei demonii de care ne povesteşte personajul principal – William Heaney pot să fie doar nişte metafore reuşite.

Pentru mine romanul s-a dovedit liniar, fără nici un fel de surprize şi cu un final total nesatisfăcător. Aceste păreri s-ar putea să fi fost influenţate de faptul că m-am îndreptat spre o carte premiată şi un autor super-premiat dar nu pot să recomand mai departe Memoirs of a Master Forger decât celor care vor să mai citească o poveste (nereuşită) despre demoni şi lumea noastră cea de toate zilele. Dar vă sugerez să vă uitaţi şi pe alte recenzii. S-ar putea să fi fost eu prins într-o pasă proastă pentru această carte…

De mult n-am mai fost pus în faţa unui roman despre care nu ştiu ce să zic. Mi-a plăcut, asta e clar. M-a enervat un pic la început dar într-un final am ajuns să ador stilul care pare să transforme întreaga poveste într-o frază lungă şi întortocheată. Mi-a părut rău că domnul Filip nu a scris şi o poveste romanţată a lui Carol I. Chiar şi aşa, la o distanţă sigură de regele meu preferat, aroma începutului unei noi vieţi pentru România şi pentru doctorul Strauss este incredibil de puternică.

M-au cucerit detaliile, m-a iritat uneori motanul cu poveştile sale, mi-a plăcut cum e zugrăvit Bucuresciul la sfârşit de secol XIX, am fost înduioşat de dragostea dentistului neamţ dar pentru nici o clipă nu am crezut că o să mă întâlnesc cu acel autor rar care nu-şi chinuie personajele. Pentru că, nu-i aşa, o carte bună este o carte cu suferinţă în ea. Aşa că am răsfoit nerăbdător pagină după pagină aşteptându-mă la ce era mai rău.

Când am întors şi ultima filă am fost cucerit definitiv de Zilele Regelui. Un roman absolut superb. O carte care m-a făcut să mă simt mult mai bine. Îmi pare rău ca am ajuns aşa de târziu la Filip Florian. Dar o sa recuperez…

Sunt un fel de fan necondiţionat al lui John Scalzi. Ceea ce este o motivaţie destul de bună (zic eu) pentru a mă apuca cam de tot ce a reuşit să publice împricinatul. Astfel că într-un mod absolut inevitabil aveam să ajung într-un final şi la romanul său de debut – Agent to the Stars.

Această carte a avut un destin cel puţin interesant. Aşa cum explică (pe larg de-a dreptul) în prefaţă Scalzi, şansele unui autor debutant de a pătrunde pe rafturile librăriilor nord-americane sunt foarte mici. Aşa că inovativul Scalzi nu s-a mulţumit cu o aşteptare incredibil de lungă şi a lansat romanul direct pe internet. Toate bune şi frumoase mai ales că acţiunea cu pricina s-a întâmplat în 1997. Nu ştiu ce făceaţi voi în ‘97 dar eu mai aveam vreo un an şi ceva până la primul modem 14.4k şi o conexiune care-mi aducea doar email.

Aşadar omul a fost un vizionar. Încăpăţânat. Probabil printre primii care au publicat online şi au câştigat enorm continuând să parieze pe online. Nu de alta dar romanul Old Man’s War a fost iniţial publicat tot pe internet. De acolo până la o nominalizare la Hugo probabil că nu a fost decât un pas, nu-i aşa?

Revenind la Agent to the Stars… Ce pot spune este că stilul nu a fost arma cea mai puternică a lui Scalzi de la început. Norocul lui s-a numit umor crunt. Şi a folosit arma asta până la epuizare. Altfel nu-mi pot explica cum de am citit fără prea mari pauze un roman despre un agent de la hollywood care trebuie să impresarieze o adunătură de extratereştrii. Dar probabil că nici nu contează. Rezultatul a fost că am râs cu lacrimi.

Pentru fanii lui Scalzi – nepreţuit. Pentru ceilalţi – relaxare curată. Un fel de Terry Pratchett în tinereţe şi care nu a vrut de nici o formă să o ia pe calea fantasy-ului. Nici un fel de alte comentarii nu sunt necesare. Lectură plăcută.

Deşi primul meu contact literar cu Iain M. Banks nu a fost foarte convingător am perseverat. Astfel am ajuns să încerc să pătrund în universul Culturii lui Banks – o societate a viitorului care seamănă destul de mult cu universul Star Trek (a eliminat nevoile materiale, posedă o tehnologie foarte avansată) aflată în mijlocul unui război cu o civilizaţie extraterestră. Diferenţa majoră ar fi faptul că această civilizaţie a Culturii posedă o moralitate indecisă fiind foarte greu de spus dacă este benefică sau inrobitoare pentru cei care au contact cu ea sau fac parte din ea.

Personajul pricipal al cărţii este Bora Horza, membru al unei specii care poate să-şi schimbe forma. Acesta este un agent al inamicilor Culturii trimis în căutarea unei Minţi, o inteligenţă artificială extrem de puternică, cel mai sofisticat şi mai avansat produs tehnologic al Culturii. Deşi încearcă să fie un personaj original Bora mi-a adus aminte imediat (de la semantica numelui până la modificările genetice uimitoare) de Face-Dancerii Tleilaxu din Dune.

Cartea pare să sufere de aceleaşi probleme ca The Algebraist – este obositoare, lungeşte acţiunea plictisitor de mult şi nu-şi conturează personajele îndeajuns de bine. În ciuda (sau poate tocmai din cauza) imaginaţiei absolut uimitoare de care dă dovadă Banks, romanul nu a reuşit să mă prindă absolut deloc. L-am terminat cu greu şi total neconvins de acest univers al Culturii care deşi pare interesant nu este exploatat pe gustul meu.

Am de gând să mai încerc şi un al treilea roman al lui Banks. Astfel poate o să-mi dau seama într-un final dacă este pur şi simplu o incompatibilitate între stilul lui Banks şi preferinţele mele sau a fost doar o întâmplare părerea pe care mi-au lăsat-o primele sale două romane.

PS. Romanul a apărut şi la Nemira – Spectrul lui Phlebas