Pagina Cronicarului

Muzicuța este un instrument înșelător de mic și de simplu. Numai după ce încerci să înveți să cânți la ea ajungi să-i apreciezi cu adevărat pe cei care o transformă dintr-o bucată inertă de metal în artă. Iar când vine vorba de muzicuță și de arta de a o face să sufere și să se bucure cu fiecare sunet pe care-l scoate, Sugar Blue… ei bine, Sugar’s the real daddy.

O spun cu toată convingerea, pentru că încă mai aud muzicuța lui Sugar Blue care mi-a ucis superb timpanele aseară în Spice Club. Dar să începem cu începutul…

Trenul de Noapte a deschis seara în stil mare. O surpriză foarte plăcuta a fost faptul că l-am regăsit pe Cyfer (să-i zicem resident-artistul din Big Mamou) într-o formulă alături de Marcian Petrescu (omul cu chimir de muzicuțe, texte ironice și haioase), Florin Lungu (la bas) și Petrica Ipatie (la baterie). Băieții dau foarte bine live și de abia aștept să-i mai aud în concerte. Albumul pe care l-au lansat – Dependent de Blues chiar reușește ceea ce și-a propus – să ofere blues cântat în română cu un sunet care chiar te face să crezi că băieții îți cântă la ureche (așa cum și-a dorit Marcian, după cum ne spune pe coperta CD-ului).

În pauza de după Trenul de Noapte am reușit să arunc un ochi prin public și să-l remarc cu satisfacție pe marele (la propriu și la figurat, evident) AG Weinberger. Sincer nu știu cum stătea așa de cuminte pe scaun, când locul lui este evident pe scenă. În rest foarte multă lume și marea majoritate cu zâmbetul acela pe chip, care apare parcă numai atunci când se aud acorduri de blues.

Pauza a fost scurtă și au apărut Sugar Blue Band – în ordinea numerelor de pe tricouri și în frunte cu simpatica basistă Ilaria Lantieri. Alături de ea  erau Alberto Gurrisi (keyboard), Alessandro Usai (chitară) și James Knowles (baterie – nu sunt sigur însă de numele lui, sper că am reținut corect). Iar la urmă, ca orice star care se respectă, jucându-se deja cu o muzicuță – magicul Sugar Blue. Îmbrăcat într-o haină de piele elegantă, cu o cravată aurie, Sugar s-a înarmat asemenea lui John Wayne cu o bandulieră de muzicuțe și ne-a fermecat fără drept de apel.

Am avut parte de un showman care și-a respectat publicul, care a interacționat cu el, a cântat din mijlocul lui. Sugar s-a jucat cu cameramanii de la Spice Club, a dansat, s-a lăsat chemat și aplaudat îndelung și a răsplătit cu vârf și îndesat căldura noastră, a tuturor celor din sală. Și ar fi total nedrept să nu-i amintesc pe cei 4 membrii ai trupei lui Sugar Blue care l-au acompaniat senzațional – trei italieni care au demonstrat cum se cântă un blues modern adevărat, alături de colegul lor baterist american. Preferatul meu a fost nebunaticul puști Alberto care s-a dovedit un foarte mare meseriaș al claviaturii.

În pauză Sugar Blue ne-a oferit autografe (Da! Am pus mâna pe un CD cu semnătura lui și acum stau și zumzăi fericit în acorduri de muzicuță) iar la final a mai făcut un om fericit (pe lângă toți cei din sală), jucându-se în duet cu muzicuțele lui Marcian. Am avut parte de un concert de blues nota 11, orice alte comentarii fiind de prisos.

Am rămas cu sentimentul (ne)plăcut că am asistat la un moment unic și greu de repetat, dar Sugar Blue s-a mutat din America în Italia la Milano, așa că nu este prea departe și poate ne va vizita din nou.

PS. Din absolut și pur noroc am avut niște locuri de invidiat. Care s-au lăsat cu vreo 800+ poze cu Sugar Blue și concertul lui uimitor. Promit să postez cât de curând câteva dintre ele.