Pagina Cronicarului

După trei ceasuri de condus pe autostrăzi de vis cu preț pe măsură, am intrat pe drumurile fermecătoare ale Normandiei. Întortocheate și străjuite de faimosul bocage, acestea mă îndemnau la o plimbare fără oprire. Din când în când, pe  zidurile caselor odihneau câte trei steaguri îmbrătișate – tricolorul francez alături de Union Jack-ul Regatului Unit și Stars and Stripes-ul american. Rătăcit, cu ochii îmbătați de frumusețea sălbatică a satelor adormite, zăream din când în când semne care indicau obiective americane – expoziții sau muzee, monumente și faimoasele plaje ale Normandiei – care și-au păstrat numele primit pe 6 iunie 1944.

Mă aflam într-un loc pe care-l consider extrem de important pentru prezent. Am parcat fără grabă lângă cea mai mare dovadă a sacrificiilor făcute de americani de dragul Europei. Nu le zăream încă dar știam din poze și din filme că mă așteaptă o pajiște enormă, un verde crud îmbinat cu albul strălucitor al miilor de cruci de marmură albă. În gând mi-am adus aminte de scenariile deprimante ale unei Europe lipsită de intervenția și ajutorul american. Eram sub influența a zeci  de documentare, filme și cărți care m-au învățat despre cel de-al doilea război mondial. Dar nimic nu se compară cu senzația stranie care m-a încercat atunci când am intrat în centrul pentru vizitatori al Cimitirului american din Normandia. Am fost percheziționat rapid de câțiva ofițeri de poliție francezi care m-au salutat într-o engleză americană impecabilă și am fost introdus în lumea lui 1944. Între steaguri ale națiunilor aliate se desfășura povestea incredibilă a celei mai mari debarcări din istorie. În cutii de plastic se ascundeau obiecte personale ale soldaților americani, elemente ale defensivei naziste și chiar păpușile din paie – Paradummy, folosiți ca diversiune de aliați.

La ieșirea din micul muzeu, se ascundea cel mai impresionant exponat dintre toate – un monument improvizat pentru un soldat căzut la debarcare. Dincolo de acesta, vorbele generalului John J. Pershing – Time will not dim the glory of their deeds au căpătat cu totul alt sens – am intrat în cimitirul soldaților americani, unde am simțit pe viu că America știe cu adevărat să-și onoreze istoria. Chiar deasupra Omaha Beach, se odihnesc aproape 10.000 de soldați, majoritatea tineri, vieți care au plătit pentru prezentul unui continent de care nu erau legați aproape deloc. Cu litere mari, adânc inscripționate în piatră, pe frontispiciu monumentului de lângă cimitir scrie – IN PROUD REMEMBRANCE OF THE ACHIEVEMENTS OF HER SONS AND IN HUMBLE TRIBUTE TO THEIR SACRIFICES THIS MEMORIAL HAS BEEN ERECTED BY THE UNITED STATES OF AMERICA.

Am mers încet printre rândurile albe, înconjurat de mii de nume sau soldați necunoscuți, recunoscător că generația mea nu cunoaște războiul. Poate dacă nu ar uita așa de repede și ar înțelege prețul adevărat al acestuia, omul s-ar abține să tot pornească lupte. Dar așa cum spunea George Santayana – Doar morții au văzut sfârșitul războiului.

Aproape de apus am coborât pe plajă. Pe o cărare asfaltată continuată apoi cu un podeț de lemn, țărmul Normandiei continuă să renască. Este acum o arie protejată, un parc național cu floră și faună deosebită și își recâștigă dunele pierdute în calea civilizației. Nisipul incredibil de fin este curat, fără nici o urmă a sângerosului conflict din urmă cu șase decenii. De la malul mării, nimic nu mai aduce aminte de debarcări. Undeva spre orizont se ascund rămășițele betonate ale portului Mulberry de pe Gold Beach. Ascuns de verdeață este balconul de pe marginea cimitirului american, de unde turiștii fac poze cu incredibila panoramă a Canalului Mânecii. Mi-am ridicat privirea și am pornit încet spre el. Urcușul de pe Omaha Beach este obositor dar plăcut. Este o plimbare pe timp de pace, într-o Europă care nu are voie să uite.