Oamenii din spatele poveștilor…
De când mi-a fost deschis gustul pentru povești adevărate, m-am simțit prizonierul lor. Textele acestea sunt captivante. Pur și simplu nu le pot lăsa din mână aproape niciodată. Dar în același timp (cele mai bune dintre ele) sunt un fel de căpcăuni. Îmi răpesc orice fel de chef de viață și mă pun pe gânduri, trimițându-mă în locuri atât de adânci încât nu știu cum o să scap de acolo. De la povestea celor care s-au aruncat din turnurile gemene, a suferinței unui copil bolnav de cancer sau până la drama unui cuplu ucis încet de o boală incurabila, toate acestea sunt bucăți din viața de zi cu zi.
Lucrul pe care nu l-am înțeles niciodată cu adevărat a fost – cum reușește cineva să scrie un asemenea text. Cum a rezistat reportul de la Baltimore Sun să scrie acest articol? Cum a răscolit familii întregi Tom Junod căutându-l pe The Falling Man? Răspunsul a venit sub forma celei mai captivante profesoare pe care am cunoscut-o vreodată – Jacqui Banaszynski, pe care am avut plăcerea să o ascult câteva ore datorită lui Cristi Lupșa. Pentru un outsider al lumii jurnalistice (precum subsemnatul) orele respective au fost ca si cum mi s-ar fi dezvăluit exact cum se face motorul unei mașini pe care îmi place la nebunie să o conduc. Am simțit că sunt un intrus dincolo de cortină, acolo unde nu prea am cum să ajung, dincolo de rândurile scrise dintr-o revistă sau un ziar, în capul jurnalistului.
La final am rămas cu impresia plăcută că nu o să se termine niciodată poveștile bune de citit. Chiar dacă unele dintre ele vor fi greu de înghițit, incredibil de greu de scris, sunt oameni (puțini probabil dar buni) care vor privi cu uimire și plăcere la noroi și vor scoate proverbialele diamante din el zi de zi.
