Mărturisire…
Sunt foarte departe uneori de multe ori de ceea ce mi-aș dori să fiu. Printre altele, aștept (în zadar) momentul în care voi putea să-mi spun că sunt scriitor. În zadar – pentru că probabil nu o să trăiesc din scris niciodată (presupunem că asta face parte din definiția unui scriitor în accepțiunea mea). Da. Știu că șefu’ meu drag îmi citește blogul așa că scriu aici cu litere îngroșate - îmi place munca mea de zi cu zi. Dar în același timp vreau mai mult.
Vreau să-mi spun poveștile. Vreau să-mi duc personajele până la capătul drumului, sau să le fiu alături pentru o perioadă. Vrea să le las să-mi conducă cuvintele. Vreau să mă descopăr pe mine și pe cei din jurul meu în basme în oglindă, vreau să-mi înțeleg mai bine lumea și scrisul mă ajută foarte mult. Vreau să fiu mai bun, să scriu mai cursiv, să nu-mi mai fie frică de greseli gramaticale (Salut Grammar Nazi, draga mea de Jen), să-mi iasă frazele acelea perfecte pe care mi le doresc. Mărturisesc că vreau și că încă mai am speranțe.
Pentru că scrisul se dovedește, pe măsură ce-mi consum relația cu el, o artă care ține la fel de mult de inspirație, talent și imaginație cât și de muncă și perseverență. Am terminat-o cu primul și singurul meu roman când eram pe la liceu. Am reușit să-mi văd pentru prima dată numele tipărit într-o revistă și m-am mândrit fără motiv pentru cele câteva rânduri din enciclopedia SF de la Nemira… Dar este doar începutul. Trebuie să fie.
Pentru că personajele mele mă așteaptă. Ayress este într-un basm, oprit undeva la granița dintre Regatul de Jos și ținutul elfilor, cei de la care dorește să ceară ajutor. Personajul (nu, nu are nume) intră acum pe ușa unei clădiri de oțel și stică, gândindu-se la dansul umbrelor și al fulgilor de nea. Marian tocmai și-a privit pentru prima dată clientul care i s-a urcat în taxi. Andrei șterge cu răbdare sângele de pe sabie și se pregătește din nou să-și atace demonii. Iar toți ceilalți pe care încă nu i-am zămislit, așteaptă cuminți în spatele lor. Și aproape că nu mai au răbdare să vă cunoască.
PS. Cristian Lupșa are în sfârșit un blog în română. Care ar fi legătura? Pur și simplu, citindu-l pe el, mi-am dat seama că trebuie să fac o mărturisire despre scris. Pare să fie primul pas în acceptarea poverii pe care o duce în spate un povestitor…
January 8th, 2008 at 08:25
M-a bucurat marturisirea ta. E confesiunea necesara inainte de a te apuca serios. Stiu ca suna ciudat – mai ales de la un necunoscut – dar singurul lucru intre tine si scris esti tu. Noi suntem cei care nu scriem. Pentru ca actul de a ne aseza si scrie nu e public. Putem sa gresim si putem sa nu aratam altora cum am gresit. Dar daca nu ne asezam si lasam fricile sa invinga, nu vom ajunge nicaieri.
Ia pune-te pe treaba. Si astept sa devii o voce in dialogul de pe “A scrie”, care sper sa lege cat mai multi oameni de keyboard.
January 8th, 2008 at 12:38
daca te hotarasi sa reincepi sa scrii si ai nevoie de redactare si/sau pareri… let me know
January 8th, 2008 at 13:04
@Cristi, lucrez de zor. Ramane de vazut cu cat spor si talent
Oricum pe “A scrie” o sa ma tot vezi.
@Jen – You’re my list
January 9th, 2008 at 08:44
[...] gandit prin scris. Nu cred ca au fost generate de acest blog, dar l-au mentionat. Dan scrie despre nevoia de-a gasi timp sa-si dezvolte personajele si spune: “Printre altele, aÅŸtept (în zadar) momentul în care voi putea să-mi spun că [...]