Pulbere de stele (Neil Gaiman)
O să recunosc cu mâna pe inimă – mi-era extrem de dor de o poveste. De fapt cred că trebuie să rectific. Îmi era foarte dor de un basm. Vroiam să citesc despre un fel de prinț și un fel de prințesă și despre cum și ce se întâmplă cu ei. Nu de alta dar se pare că în mijlocul lumii grăbite în care trăim povestitorii nu mai au dispoziția necesară să spună basme.
Nu cred că nu mai sunt basme de spus. De fapt nu vreau să cred un asemenea lucru. Știu că în ciuda a tot ceea ce încearcă lumea din jurul meu să-mi facă, tot simt că am cel puțin un basm pe care aș vrea să-l povestesc celor din jur. Dar nu stăpânesc îndeajuns de bine cuvintele pentru a spune o poveste atât de pretențioasă. Norocul meu este că dragul de rock-star Neil Gaiman posedă acest talent magic. El este printre singurii care poate să ia un zid și o stea căzătoare și să le transforme de două ori într-o poveste absolut minunată.
De ce spun de două ori? Pentru că romanul este o mică bijuterie cu care Gaiman s-a jucat și pe care a prezentat-o într-o formă un pic schimbată și sub forma unui film adorabil și simpatic foc.
Este clar că Pulbere de stele nu este o carte pentru oricine. Trebuie să ai dispoziția și predispoziția necesară. Trebuie să vrei să te lași vrăjit, să vrei să asculți o poveste. Eu cred că trebuie să-ți fie dor de un basm. Iar dacă îți este dor de un basm superb și nu ai citit încă Pulbere de stele, cred că se mai găsește vreun spiriduș pe undeva ca să ți-o facă cadou sau să ți-o ofere în schimbul câtorva galbeni. Merită!
