Pagina Cronicarului

Pe vremea când a apărut Good Omens pentru prima dată (mai exact în 1990), Terry Pratchett era pe undeva pe la volumul 10 din Discworld (deci deja o mică celebritate) iar Neil Gaiman încă lucra mai mult la nuvele grafice decât volume de literatură de ficțiune. Așa că nu am avut prea mari așteptări de la această carte.

Din fericire Good Omens reușește să prindă câte ceva din esența fiecăruia dintre cei doi autori. Se simt de zor umorul lui Pratchett și imaginația lui Gaiman. Acțiunea curge pe mai multe planuri care oferă posibilitatea fiecăruia să se desfășoare. Dar tocmai această “diviziune” a muncii dă impresia uneori că volumul este o colecție de povești care se termină în același punct. Astfel se ajunge la un roman care nu are nici magia imaginației dezlănțuite a lui Gaiman și nici umorul absolut nebun al lui Pratchett. Cel puțin nu în dozele pe care le oferă cărțile lor cu care ne-au obișnuit (mai ales ultimele volume în cazul lui Gaiman).

Tocmai de aceea am citit surprinzător de greu Good Omens. Nu a reușit să mă captiveze îndeajuns de mult încât să vreau să o citesc pe nerăsuflate. Finalul total haotic mi-a dat impresia de încheiere doar de dragul încheierii și personajele abia creionate nu au lăsat nici un fel de impresie asupra mea. Excepția ar fi cel mai interesant duo al cărții – îngerul Aziraphale și diavolul Crowley.

Dar totuși de ce este irezistibilă Good Omens? Motivul este foarte simplu. De la prima până la ultima pagină cartea este o parodie a filmului The Omen dar și a genului horror în general (atunci când este legat de apariția unui fiu al diavolului, etc.). Acțiunea romanului se petrece în ceea ar trebui să fie ultima săptâmână a lumii, timpul perfect pentru o ultimă luptă între Bine și Rău. Și dacă ar fi nevoie de doi scriitori care să ne povestească sfrâșitul lumii, eu i-aș prefera pe Pratchett și Gaiman. Cu toate imperfecțiunile unui asemenea reportaj scris în doi.