Pagina Cronicarului

Up mi s-a părut încă din faza de reclame cel mai riscant pariu făcut de Pixar cu spectatorii săi. Dacă până acum animațiile genialului studio însemnau jucării, monștrii de pluș, peștișori, super-eroi sau mașinuțe, personajul principal din Up este bătrânul Carl Fredricksen. Acesta trăiește singur într-o casă urmărită de rechini imobiliari pe care încearcă să o salveze cu ajutorul unei mulțimi de baloane colorate.

Cam atât știam când am intrat în sala de cinematograf (și îmi doream să existe cu adevărat acele milioane de baloane colorate; poate ar fi salvat câteva dintre miile de case vechi din București vânate de binevoitori) Revenind la film – începutul acestuia este cel mai trist fragment de animație pe care l-am văzut vreodată. Iar impresia lăsată de începutul poveștii a fost foarte greu ștearsă de restul peliculei.

Up mi-a s-a părut o animație pentru adulți. În ciuda umorului și a aventurilor uimitoare pe care le dezvăluie, filmului îi lipsește voioșia din Monster’s Inc, sentimentul de uimire provocat de puterile celor din Incredibles sau mesajul puternic ecologist din Wall-E. În mod absolut natural totul se termină cu bine dar rămâne undeva în spate sentimentul că această poveste animata este o povață pentru cei care lasă pe un mâine total nedefinit îndeplinirea viselor.

Adultul din mine (acel procent insignifiant, evident) a fost foarte încântat de Up. Cu toate că m-a pus pe gânduri așa cum nu ar trebui să o facă un film de animație, Up mi-a plăcut foarte mult. Totuși nu m-a impresionat la fel de mult precum alte pelicule de la Pixar. Copilul din mine a fost un pic dezamăgit. Dacă această reacție va fi generalizată s-ar putea să ii coste pe cei de la Pixar. Strict financiar vorbind Up a fost extrem de costisitor (aproximativ 175 milioane $) și s-ar putea să încheie foarte departe de marele succes care a fost Finding Nemo cu încasări de aproape 850 milioane $ la un buget de vreo 95 milioane $ (sursa aici).

Dar să vă duceți să vedeți Up. Merită măcar pentru a înțelege că o casă nu este absolut totul în viață (sic!) și că visele îndeplinite au o greutate aproape imposibil de măsurat…

După ce a terminat fermecătorul basm Pulbere de stele, Gaiman s-a apucat de o poveste pe care vroia să o ofere fiicei sale mijlocii – Holly. A reușit să o termine pentru mezina sa Maddie. Iar fetițele lui Gaiman se ascund peste tot prin paginile acestei povești.

Coraline este o puștoaică cu niște părinți neatenți ca orice adult. Prinși în lumea lor, cei doi își lasă fiica să-și găsească singură de joacă în casa foarte veche în care abia s-au mutat. Iar Coraline se pune pe explorat. Așa ajunge să facă cunoștință cu domnișoarele Forcible și Spink și terrierii lor și cu bătrân un pic nebun de la etaj care dresează șobolani. Pas cu pas descoperă fântâna veche din curte, un teren de tenis părăsit și într-un final ușa din apartamentul ei care pare să nu ducă nicăieri. Numai că dincolo de ușă se ascunde o întreagă lume, o plasă de păianjen țesută pentru Coraline.

Fără să dezvălui prea multe dintre pățaniile Coralinei (povestea fiind oricum scurtă) trebuie să recunosc că Gaiman a reușit din nou să-mi dovedească ce imaginație absolut senzațională are. Astfel Coraline  poate fi așezată fără nici un fel de grijă undeva lângă Alice în Þara Minunilor. Este o lectură superbă pentru cei mici dar în același timp o plăcere pentru un adult care vrea să mai pătrundă din când în când într-un univers magic al imaginației. Și deși sunt sigur că Gaiman nu a scris-o pentru a fi ecranizată, Coraline o să fie probabil o animație superbă. Mai ales că va fi prezentata în 3D. Trailerul filmului poate fi văzut aici.

Volumul a apărut de curând la noi la Tritonic în traducerea grijulie (ca de obicei) a neobositului și talentatului scriitor Liviu Radu.