Pagina Cronicarului

La 83 de ani B.B. King nu mai are de dovedit absolut nimic. Este unul dintre cei mai admirați și respectați artiști din lumea blues-ului. Revista Rolling Stones l-a așezat imediat după Hendrix și Allman în trioul celor mai mari chitariști ai lumii. Iar în concert B.B. King s-a dovedit peste toate acestea un om de spectacol absolut încântător, un glumeț incredibil de haios și mai ales un mare sfătuitor.

B.B. a vorbit foarte mult. Ne-a povestit cum și-a dat seama de ce femeile nu-l băgau în seamă în urmă cu 30 de ani, la fel ca acum (nu erau născute încă). Ne-a făcut să râdem despre relația lui cu Eric Clapton pe care-l strigă “god” atunci când vrea să-l enerveze (pentru că este supranumit – un zeu al chitării). Iar într-un final ne-a dat cel mai valoros sfat pe care-l avea de oferit – să ne trăim viața. Toate acestea venind de la un om care se află pe scenă de vreo 62 de ani. Cred că nu am nevoie de prea multe scuze pentru a recunoaște că mă simt foarte norocos pentru că am avut ocazia să-l ascult pe viu pe legendarul B.B. King.

Chiar dacă am stat destul de departe de scenă merită înregistrarea pentru vocea lui B.B. King.

PS. Am mai uploadat pe youtube – When Loves Comes To Town (înainte de care King a povestit cu incredibil de multă modestie despre cum l-a cunoscut pe un tânăr artist pe numele lui Bono) și Rock My Baby (înainte de care am avut parte de o listă lungă de sfaturi pentru o noapte reușită).

Îi vânez pe cei de la Grimus de ceva timp. Începând cu faptul că albumul lor nu se găsește absolut nicăieri (oh, da… mă refer în primul rând la magazine) și terminând cu faptul că mereu le ratam concertele, am senzația că i-am fugărit de o eternitate. Dar s-a dovedit că a meritat cu vârf și îndesat. Pentru că sâmbăta seara a avut parte de o mulțime de premiere – primul concert împreună, în Clubul Þăranului, ascultându-i pe fenomenalii Grimus…

Am pornit la drum doar cu două dintre melodiile lor în cap – In a Glimpse (care și acum îmi răsună în minte, cu tot cu versurile ei aparent lipsite de orice fel de sens) și Backseat Driver-ul promovat de zor la Guerrilla. Așa că am fost ascultătorul ideal, o foaie albă de preferințe muzicale care așteaptă să fie umplută. Și clujenii de la Grimus și-au făcut treaba cu vârf și îndesat. La final eram precum un groopie cu albumul în brațe, incredibil de mulțumit de concert.

După ce am fost încântat de cum sună live Grimus, mi-a plăcut și albumul dar trebuie să recunosc că prefer variantele pe care le-am auzit pe viu. Oricum ar fi luat și sub orice formă, drogul muzical Grimus este mai mult decât satisfăcător. Acum rămâne de văzut dacă cum va crește Grimus și cât de bine va suna următorul lor album…

Sting a apărut senin în fața unei Săli a Palatului arhipline. Cu o barbă sură, îmbrăcat ca un mare artist fără pretenții, Sting ne-a mărturisit că și-a pierdut aparatul de ras și a pornit la drum prin labirintul lui John Dowland. Pentru cei care cumpăraseră bilete în goană doar pentru că era vorba de Sting acordurile inițiale ale lăutei lui Edin Karamazov au fost cu siguranță o surpriză neplăcută.

Este greu să apreciezi o muzică veche de 400 de ani. Dar Sting a reușit să o transforme într-o experiență fascinantă, o poveste în versuri și muzică dintr-o altă lume. Pentru mine totul a fost o surpriză incredibil de plăcută. Lăuta s-a dovedit un instrument genial, incredibil de polivalent. M-a cucerit iremediabil aproape de final când Sting a cântat ceva ce nu am putut să consider decât un blues interpretat  absolut genial cu instrumente vechi de patru secole.

Ca o răsplată pentru răbdare de care a dat dovadă, Sting a oferit publicului la finalul concertului o adevărată bomboană muzicală – hituri precum Fields of Gold sau Roxane interpretate absolut incredibil doar din coardele lăutelor folosite și în restul concertului.

Dacă toată seara ar fi conținut numai ultimele 4-5 melodii, tot ar fi fost un concert absolut superb. O experiență deosebită cum numai un artist de înaltă clasă poate să ofere. Singurul meu regret a fost că Sting nu a mai revenit pentru un ultim bis, în aplauzele frenetice ale unui public care s-a folosit superb de jucăriile primite cadou la intrare (brelocuri  cu becuri, reclamă la Enel, folosite cu foarte mare succes în transformarea Sălii Palatului într-o colonie de licurici fericiți).

Încep cu ce nu mi-a plăcut și motivele pentru care nu îmi vine să mai intru vreodată în Hard Rock Cafe -  am cumpărat bilet (60 de lei) și nu am avut nici măcar satisfacția să-l văd rupt. În schimb am primit dreptul de a sta în picioare undeva (dar nu chiar lângă scenă că acolo stau organizatorii – conform unui bodyguard) și mai ales dreptul de a aștepta o mică eternitate pentru o bere amărâtă la 10 lei paharul (așteptare datorată faptului că prioritate au chelnerii care deservesc mese… iar noi nu aveam masă, evident!). Colac peste pupăză nu aveam voie să facem poze. Lucru pe care m-am decis să-l ignor pentru că la așa organizare nu avea nici un rost politețea.

John P. Hammond m-a impresionat. A cântat aproape 90 de minute fără pauză, la chitară și muzicuță. A încercat să interacționeze cu publicul (dar nu prea a avut cu cine) și a fost profesionist până la capăt. Capăt de unde ar fi putut să revină pentru un bis mic (dar nu a fost cazul). Așa cum a observat mr. Anderson și a mormăit și Manny, problema lui Hammond este că nu este un bătrân de culoare. Ne-a demonstrat talent și pasiune pentru blues dar ceea ce ne-a cântat parcă avea nevoie de o voce mai hârșâită, de o sală mai întunecată și de mai mult alcool (vezi problema de mai sus). Așa că am asistat la un concert OK, dar nu la fel de impresionant precum acela al lui Louisiana Red.

Nu îmi place să fiu cârcotaș. Și sunt conștient că nu sunt expert în (nici un) domeniu, dar am următoarele observații de făcut. În primul rând mă bucur că este o firmă care aduce artiști de blues în România. Dar fiindcă nu este vorba de societate caritabilă trebuie să înțeleagă câteva lucruri. Un plătitor de bilet merită un minim de respect. Așa că alături de 4 rânduri de text care interzic lucruri ar fi fost frumos să scrie că biletul nu garantează locuri (pentru asta se poate rezerva ceva de la Hard Rock în cazul de față). În același timp aș vrea să văd un experiment – alegerea altei locații mai prietenoase (să traduc? mai puțin de fițe fraților, că publicul ăla nu avea aproape nimic cu blues-ul). Dacă financiar nu este fezabil, atunci mă declar învins și o să suport în continuare să ascult blues la acest bamboo al fast-food-ului…

Am mai postat pe YouTube – Dear Miami și Checkin’ On Me