Pagina Cronicarului

După trei ceasuri de condus pe autostrăzi de vis cu preț pe măsură, am intrat pe drumurile fermecătoare ale Normandiei. Întortocheate și străjuite de faimosul bocage, acestea mă îndemnau la o plimbare fără oprire. Din când în când, pe  zidurile caselor odihneau câte trei steaguri îmbrătișate – tricolorul francez alături de Union Jack-ul Regatului Unit și Stars and Stripes-ul american. Rătăcit, cu ochii îmbătați de frumusețea sălbatică a satelor adormite, zăream din când în când semne care indicau obiective americane – expoziții sau muzee, monumente și faimoasele plaje ale Normandiei – care și-au păstrat numele primit pe 6 iunie 1944.

Mă aflam într-un loc pe care-l consider extrem de important pentru prezent. Am parcat fără grabă lângă cea mai mare dovadă a sacrificiilor făcute de americani de dragul Europei. Nu le zăream încă dar știam din poze și din filme că mă așteaptă o pajiște enormă, un verde crud îmbinat cu albul strălucitor al miilor de cruci de marmură albă. În gând mi-am adus aminte de scenariile deprimante ale unei Europe lipsită de intervenția și ajutorul american. Eram sub influența a zeci  de documentare, filme și cărți care m-au învățat despre cel de-al doilea război mondial. Dar nimic nu se compară cu senzația stranie care m-a încercat atunci când am intrat în centrul pentru vizitatori al Cimitirului american din Normandia. Am fost percheziționat rapid de câțiva ofițeri de poliție francezi care m-au salutat într-o engleză americană impecabilă și am fost introdus în lumea lui 1944. Între steaguri ale națiunilor aliate se desfășura povestea incredibilă a celei mai mari debarcări din istorie. În cutii de plastic se ascundeau obiecte personale ale soldaților americani, elemente ale defensivei naziste și chiar păpușile din paie – Paradummy, folosiți ca diversiune de aliați.

La ieșirea din micul muzeu, se ascundea cel mai impresionant exponat dintre toate – un monument improvizat pentru un soldat căzut la debarcare. Dincolo de acesta, vorbele generalului John J. Pershing – Time will not dim the glory of their deeds au căpătat cu totul alt sens – am intrat în cimitirul soldaților americani, unde am simțit pe viu că America știe cu adevărat să-și onoreze istoria. Chiar deasupra Omaha Beach, se odihnesc aproape 10.000 de soldați, majoritatea tineri, vieți care au plătit pentru prezentul unui continent de care nu erau legați aproape deloc. Cu litere mari, adânc inscripționate în piatră, pe frontispiciu monumentului de lângă cimitir scrie – IN PROUD REMEMBRANCE OF THE ACHIEVEMENTS OF HER SONS AND IN HUMBLE TRIBUTE TO THEIR SACRIFICES THIS MEMORIAL HAS BEEN ERECTED BY THE UNITED STATES OF AMERICA.

Am mers încet printre rândurile albe, înconjurat de mii de nume sau soldați necunoscuți, recunoscător că generația mea nu cunoaște războiul. Poate dacă nu ar uita așa de repede și ar înțelege prețul adevărat al acestuia, omul s-ar abține să tot pornească lupte. Dar așa cum spunea George Santayana – Doar morții au văzut sfârșitul războiului.

Aproape de apus am coborât pe plajă. Pe o cărare asfaltată continuată apoi cu un podeț de lemn, țărmul Normandiei continuă să renască. Este acum o arie protejată, un parc național cu floră și faună deosebită și își recâștigă dunele pierdute în calea civilizației. Nisipul incredibil de fin este curat, fără nici o urmă a sângerosului conflict din urmă cu șase decenii. De la malul mării, nimic nu mai aduce aminte de debarcări. Undeva spre orizont se ascund rămășițele betonate ale portului Mulberry de pe Gold Beach. Ascuns de verdeață este balconul de pe marginea cimitirului american, de unde turiștii fac poze cu incredibila panoramă a Canalului Mânecii. Mi-am ridicat privirea și am pornit încet spre el. Urcușul de pe Omaha Beach este obositor dar plăcut. Este o plimbare pe timp de pace, într-o Europă care nu are voie să uite.

În această clipă aveam un zâmbet mai mare decât credeam că este capabilă figura mea morocănoasă. Și aveam să zâmbesc și mai mult pentru că după câteva minute de așteptare am primit cheile lui Ferrari F430. Ei bine, bestia asta italiana, frumoasă foc, făcea o gălăgie pe măsură. Cred că nu am mai auzit vreodată un motor care să faca un zgomot așa de mare și de plăcut urechii. La fiecare accelerație simțeam cum îmi bubuie pieptul și tot ce puteam să fac era să rânjesc și mai tare. Și astfel am ieșit din Ferarri. Cu o figură tâmpă de copil înnecat în ciocolată, plimbat prin atelierul lui Moș Crăciun.

Într-un final am primit și bomboana de pe tort – cheile lui Lamborghini Gallardo LP560-4, una dintre cele mai superbe mașinării de pe planetă. Cu o tracțiune integrală senzațională, un motor din iad ascuns într-o formă din rai, Lamborghini-ul m-a făcut praf pe pistă. Oricât de prost șofer sunt, tot am reușit să depășesc câteva alte mașini (moment în care aproape că mă credeam în NFS – cum naiba să cred că depășesc pe viu un Aston Martin cu un Lamborghini???) și să cobor la final cel mai fericit posesor de carnet de conducere de pe planetă.

Când eram gata să mă declar mulțumit, mi-am adus aminte de bonus-ul întregii aventuri – o plimbare cu un pilot profesionist într-un Porsche 997 GT3 RS. Așa că m-am așezat la coadă cuminte și am așteptat să-mi vină rândul. Nu am stat mult. În câteva minute, o mașină orbitor de portocalie a frânat violent lângă mine, un pasager mai mult alb decât verde a ieșit din mașină și am fost legat rapid cu centuri de siguranță sigure. Pilotul, unul dintre cei mai vorbareți din zonă, știa deja de unde sunt, ce mașină am, cât de varză am fost pe circuit, ce mașini am condus și așa mai departe. Tocmai de aceea mi s-a explicat pe larg ce e cu mașina, cum se merge cu ea, chestii despre pilotaj și… am demarat. Rezultatul a fost că mi-au ieșit ochii din orbite și m-am agățat de centuri ca de viață și am zâmbit încrezător spre camera de filmat.

Câteva zeci de secunde mai târziu, coboram din cursa vieții mele. M-am declarat pe loc cel mai fericit șofer de pe planetă, mi-am recuperat diploma de participare și DVD-ul cu filmarile și voios nevoie mare m-am aruncat în Broscoi. Cu un rânjet enorm pe față am pornit la drum, vreo 400 de kilometri, spre Normandia.

(va urma)

Când a demarat Hummer-ul am deschis ochii mai larg decât am făcut-o vreodată. Ascultam instrucțiunile pilotului și încercam să rețin detaliile circuitului de parcă ar fi depins viața mea de asta. Pe marginile traseului se aflau conuri semnalizatoare – două roșii semnalizau locul unde trebuia să frânăm, unul galben locul unde trăgeam de volan, conurile roșii următoare – apex-ul curbei și trasa ideală. Ni s-a explicat clar că suntem acolo să ne distrăm și totul este făcut în așa fel încât să putem să mergem atât de repede cât ne permite nivelul de măestrie în domeniul șofatului. Apoi am fost poftiți să ne alegem o cască și să ne așezăm la coadă la bolizi.

Parcarea de lângă circuit arăta precum visul unui adolescent după câteva nopți de jucat NFS. Erau așezate precum niște bibelouri urămtoarele mașinuțe – trei Ferarri F430, două Porsche (un Cayman și un 997 Carrera), un Audi R8, un Aston Martin V8 Vantage și trei Lamborghini Gallardo. Când le-am văzut mi-am dat seama că trebuia să-mi iau cu mine și niște pamperși. Organizatorii din jurul meu erau însă calmi și relaxați și mă întrebau cam cu ce aș vrea să încep. Când am reușit să închid gura am ales mașina cea mai puțin puternică.

Să fie clar – când un băiet simplu de la capăt de București primește cheile de la un Aston Martin este ca și cum s-ar fi trezit în pat cu Megan Fox. Mai exact băietul știe exact ce are de făcut în primele câteva ceasuri, dar costurile pe termen lung sunt generatoare de dureri de cap. Dar nu aveam această problemă complexă de rezolvat așa că am pătruns (cu grația unui elefant în magazinul de miniaturi auto) în templu. În dreapta mea, copilotul francez mi-a explicat cum să plecăm de pe loc și ne-am năpustit încet și calm pe circuit. Acolo am aflat că Aston Martin-ul este un gentleman britanic – comod, liniștit și calm. Nu face zgomot, nu te bruschează și îl uiți imediat cum ai ieșit din el. Nu-mi vine să cred că am spus asta despre o mașină de vreo 80.000£ (cel puțin) dar pe bune că după ce i-am inchis usa, tot la o nemțoaică șatenă (gen Z4) mă gândeam.

(va urma)

Ca să plătesc pentru că am adormit așa de bine cu vocea Carlei, m-am trezit cu alarma infectă de la telefon cu noaptea în cap. Aveam 30 de minute pentru îmbrăcat, mâncat și evacuat parcarea Ibis-ului. Apoi încă maxim 60 de minute până la circuitul auto. Fix la ore 0800 începea aventura. Drept prin urmare, plin de energie, m-am întors pe partea cealaltă pentru că eu tot timpul pun ceasul cu 30 de minute înainte ca să mai dorm. La ce-a de-a treia sonerie am sărit din pat și am dispărut precum Wilie E. Coyote din cameră. În scurt timp demaram încet din parcare – doar nu vroiam un accident acum când eram așa de aproape de Everest-ul automobilistului din mine.

În timp ce conduc (aproape) ca un nebun pe drumurile superbe dintre Essomes-sur-Marne și La Ferte-Gaucher, să vă povestesc ce avea să se întâmple. Ei bine, aveam să pun mâna pe aproximativ jumătate de milion de euro sub formă de roți + caroserie + motor. Pentru că nimeni pe această planetă nu este îndeajuns de nebun să-mi ofere așa ceva la liber, toată distracția avea să aibă loc pe un circuit auto – cu instructori și mai ales instructaj. Singura problema era că toată această armată de oameni de bine nu vorbea decât franceză. Iar eu nu înțeleg franceză. Sau mai exact – am învățat doar cum se spune la alb și la roșu ca să știu să-mi aleg culorile la vin.

Dar până să-mi răspund eu la întrebarea – cum naiba mă descurc – am ajuns la circuit. Acolo, împreună cu un număr mare de francezi și un italian, la fel de agitați ca mine, am fost introduși într-o sală pentru instructaj. Îmi pare rău că nu era prin sală nici un om de la Red Bull – ar fi văzut cum arată oamenii după o supradoză. Toți eram precum niște copilași de grădiniță. Nu cred că era vreunul care să stea locului. Ne-am calmat puțin cu ajutorul unei prezențe feminine (chiar dacă semăna un pic cu un gardian de închisoare). Cu un zâmbet enorm, multă energie și un debit verbal demn de Niagara, am fost anunțați care este programul zilei (cred) și pe unde sunt toaletele (sunt sigur, pentru că toți au râs). Apoi ne-a fost prezentat un pilot care a continuat să vorbească în franceză. Norocul meu era că omul gesticula de zor. Așa că am înțeles că discutăm despre poziția la volan, despre modul în care trebuie să accelerăm și să frânăm, despre circuit, trasa ideală și despre mașinile pe care aveam să le conducem. Eu, un fin cunoscător al limbajului semnelor, mi-am dat seama că am înțeles tot. Mai puțin cum se schimbă vitezele la o mașină care costă 100k EUR. Dar asta era altă discuție și nu aveam timp de ea.

Am fost evacuați prompt din sală și aruncați rapid de tot (pe rând) în două Hummere negre. Dacă nu ar fi fost plin de domnișoare zâmbitoare și asfalt binecuvântat cu urme de cauciuc, părea că vom fi răpiți. Am reușit cu greu să prind loc lângă un șofer zâmbitor și vorbitor de limba engleză. Cu mine în mașină se afla colegul de suferință italian și împreună sorbeam de zor cuvintele pe care în sfrâșit le înțelegeam. Strigând tare ca să acopere zgomotul tractorului american, șoferul a început blând – Let me show you the track…

(va urma)

Mi-am pus destinul în mâinile Ioanei (nu mă împac deloc cu Marcel, amicul din GPS) și am aterizat direct în inima Parisului. Acolo (evident) am început să caut parcări. Dresat de modelul german care oferă parcări și în gaură de șarpe, am găsit într-un final o hrubă sub Palatul de Justiție în care am pătruns cu o grijă. Dacă m-ar fi observat cineva ar fi crezut că zidurile sunt propietate personală, așa de mare grijă aveam de ele. M-am strecurat între un Smart și un Mini și am admirat din exterior Broscoiul de Micra – ziceai că este limuzină în acel regat al piticilor. La suprafață am fost întâmpinat de o ploaie prietenoasă care m-a ținut departe de vreo capodoperă fotografică.

Uneori, când nu conduc, sunt un turist (aproape) perfect. Cel puțin așa îmi place să cred pentru că am efectuat în cap rapid o optimizare de traseu care să includă tot ce se putea vedea din exterior în viteză în câteva ceasuri. Oricum aranjam traseul, tot ieșea că am foarte mult de mers pe jos. M-am oprit din salivat dupa biciclete (din când în când bicicliste) și am pornit la drum. 15.729 de pași mai târziu eram obosit (și uscat că se oprise ploaia între timp). Îmi făcusem datoria de turist-viteză. Am văzut biserica aia mare, insula din mijlocul râului, piramida de sticlă cu tot cu amicii îmbrăcați în fuste colorate care vorbeau aceiași limbă cu mine. M-am plimbat prin parcuri, pe lângă clădiri, pe un pod aurit, am admirat o chestie mare din oțel care seamanănă cu podul lui Saligni (dar pus pe orizontală), un bulevard mare care încerca să-l ajungă pe ăsta al lui nenea Nicu, un arc de triumf supradimensionat și (colac-peste-pupăză) o statuie a unuia care avea un light-saber în mână (nu glumesc!). Peste tot am fost întâmpinat de amici și prieteni din Maroc, Algeria sau mai știu-eu-ce-zonă din Africa pe care francezii au vrut să o sece de resurse care încercau să-mi vândă tot ce nu vroiam să cumpăr sau mii de fotografi amatori japonezo-chinezi. Totul era asezonat delicios cu zgomot de claxoane și mașini și un pic de ploaie.

Aș putea spune că Paris-ul m-a întâmpinat în așa fel încât să-mi lase o impresie proastă. Ghinionul lui a fost că-l văzusem înainte pe frati-su Londra. Așa că am închis ochii la toate avantajele inevitabile ale unui oraș mare și m-am rătăcit pe străduțe lăturalnice, am admirat fragmentele de liniște și relaxare din mijlocul furtunii, am trecut dincolo de stropii de ploaie și am încheiat o înțelegere cu domnul Paris – o să ne mai vedem, pe îndelete, cu o condiție. Dar pănâ atunci, l-am salutat cu drag și spor și m-am aruncat înapoi în Broscoi.

Când am ieșit (cu greu) din garajul înghesuit, mi-am dat seama că este încă lumină. Tacticos și fără grabă am închis GPS-ul, am selectat playlist-ul french girls (mda, chiar am așa ceva în iPod) și împreună cu doamna Carla Bruni (liniște cârcotașilor – are cetățenie dublă!) și Charlotte Gainsbourg am plecat la plimbare prin Paris. Mi-am integrat imediat micro-automobilul în valsul general parizian bucurându-mă de apus, de piatra cubică a Champs-Elysee-ului, de nebunia frumoasă a rondului Arcului de Triumf, de siluetele din La Defense. Apoi m-am pierdut prin tunelurile de sub oras, îndreptându-mă spre Picardia. O voce catifelată și drăgăstoasă îmi cânta în timp ce soarele dispărea… On me dit que nos vies ne valent pas grand chose, elles passent en un instant comme fanent les roses…

(va urma)

PS. Episodul apare așa de târziu pentru că diacriticele se pare că nu se împacă prea bine cu noul WP3. Noroc că sunt încăpățânat. Totodată, uneori în GReader (exemplu), imaginile nu apar. Dacă nu le vedeți (eu zic că merită măcar criticate) încercați direct paginile blogului…