Pagina Cronicarului

Suntem în a o mie doua noapte arabă. Aceasta a fost propoziția care m-a făcut să iau cartea lui Naghib Mahfuz și să o citesc pe nerăsuflate. Scriitorul egiptean folosește într-un mod extrem de atrăgător fundalul poveștilor din O mie și una de nopți și țese o poveste captivantă.

În primele pagini ne (re)întâlnim cu Șeherazada și sultanul Șahriyar. Îi părăsim în grabă și coborâm în mahala. Acolo Sinbad se pregătește de plecare, șeicul Abdullah Al-Balkhi poartă discuții pline de înțelesuri ascunse cu doctorul mahalalei iar Sanaan Al-Jamali se trezește cu un ifrim care-i poruncește să comită o crimă. În universul întors pe dos de evenimentele în care și-au băgat coada ifrimii, Sanaan își găsește moartea iar prietenul său Jamasa eliberează în lume un al doilea ifrim. Împins de acesta o să-și găsească sfârșitul dar și drumul spre o nouă viață. Iar viețile noi ale lui Jamasa sunt firul comun pe care pot fi urmărite toate poveștile uimitoare care urmează.

S-ar putea spune că Mahfuz ascunde o poveste despre prezent în mantia unui basm. Dar depinde foarte mult de ochii cititorului să vadă în povești un lucru sau altul. Deși pot fi alegorii ale unui prezent plin de ură, avariție și cu puține povești cu final fericit, paginile cărții lui Mahfuz adăpostesc un basm. Doar că acesta nu este ideal și ascunde în paginile sale pilde de înțelepciune pentru viața de zi cu zi.

Cartea lui Mahfuz a fost o lectură extrem de plăcută pentru un final liniștit de săptămână. V-o recomand sub aceiași formă și consumată în același fel.

Războiul de șaptezeci și șapte de ani este o sintagmă stranie. Este punctul de vedere al istoricului Neagu Djuvara referitor la perioada dintre 1914 și 1991. Și această vedere de ansamblu este pasionantă și pentru cei interesați de istorie cât și pentru cei care vor să înțeleagă mai bine hegemonia în decădere a Americii în mijlocul lumii occidentale.

Eșafodul pe care își construiește pledoaria domnul Djuvara este teoria ciclicității istoriei expusă pe larg în lucrarea domniei sale de doctorat apărută tot la Humanitas – Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor.

Conform acestei teorii, în scurta istorie a omenirii, se pot deosebi douăsprezece unități de civilizație precum civilizația chineză, greco-romană, arabă sau occidentală. Toate aceste civilizații trec prin faze asemănătoare – de la naștere până la destrămare – faza larvară, de înflorire sau a luptei pentru supremație. Războiul de șaptezeci și șapte de ani este un final al lupei pentru hegemonie în interiorul civilizației occidentale. Iar acest final respectă tiparele istorice stabilite prin studiul comparat al civilizațiilor din trecut.

Astfel puterea cea mai nou apărută pe scena istoriei (America în cazul de față) devine puterea dominantă după un război a cărui fază finală a durat șaptezeci și șapte de ani. Din nefericire, odată cu această dominație absolută a uneia dintre componentele civilizației, ne apropiem de etapa decăderii. Pe lângă conflictele din ce în ce mai puternice cu lumea arabă și competiția economică devastatoare cu marea civilizație chineză, occidentalii încep să fie din ce în ce mai puțini. Asemenea romanilor din antichitate, occidentul este sufocat de imigranți și de propria sa bunăstare.

Concluziile domnului Djuvara nu sunt plăcute. Ar putea fi privite ca un fel de erezii erudite dar într-un final sunt oglinda gândirii unui excelent observator și participant al vieții secolului XX. Fie că sunt citite într-o pledoarie strălucitoare sau ascultate în cadrul unei prelegeri electrizante, aceste idei trebuie cunoscute de orice pasionat al istoriei și nu numai.

PS. Mulțumesc din suflet fundației Calea Victoriei pentru privilegiul de a-l asculta pe domnul Djuvara la un seminar pe tema acestui război de șaptezeci și șapte de ani. Am rămas cu o convingere greu de zdruncinat că m-am aflat în prezența unuia dintre ultimii mari domni dintre intelectualii români.

O să iau ca un semn bun aglomerația infernală din ultima zi a Gaudeamus-ului. Tot un semn bun este și apariția unui POS la Humanitas. Mai avem de lucru (se aude Polirom, Nemira, Rao?) dar măcar începem să ne apropiem de secolul XXI. Mi-au plăcut grămezile de cărți pe care le-am zărit pe la diverși vizitatori și faptul că am zărit o grămadă de tineri (cu tot cu niște cărți în brațe).

Nu mi-au plăcut grămezile de cărți îndoite cu nepăsare sau haosul din pavilioanele editurilor mari. M-au făcut să vizez la un public care chiar respectă cartea și un loc îndeajuns de generos încât publicul să se simtă și el respectat. Vă întrebați ce mi-a venit? Ei bine mi-a crescut tensiunea când am vrut să-mi cumpăr o superbă istorie a blues-ului doar ca să-i găsesc coperta aproape mototolită și cotorul îndoit cu ură.

Așadar, conform principiul că avem exact ceea ce merităm – la așa cititori, așa spațiu expozițional. Ne citim și la anul la următorul târg. Până atunci eu o să fiu în continuare fanul declarat al librăriilor online unde pot să plătesc cu un card bancar și pot să găsesc titlul pe care-l caut.