Pagina Cronicarului

Publicat la finalul lui 2008, ultimul roman al lui Neil Gaiman – The Graveyard Book (Cartea Cimiturului, traducerea lui Liviu Radu la Nemira) a reușit rapid să se umple de glorie (premiile Hugo și Locus 2009) și să atragă atenția Hollywood-ului (Neil Jordan lucrează la o adaptare). Cu o asemenea prezentare și fiind un fan al lui Gaiman aveam așteptări pe măsură de la The Graveyard Book.

Eroul poveștii este Nobody Owens, crescut de fantomele dintr-un cimitir în urma unui asasinat care-i răpește familia.  Toți cei din cimitir au grija de Bod, pe care ajung să-l considere cu adevărat copilul lor. Iar dacă acest scenariu vă pare oarecum familiar este din cauza faptului că romanul lui Gaiman chiar este inspirat de Cartea Junglei a lui Rudyard Kipling.

Partea bună este că romanul este adorabil scris, povestirea este superbă și beneficiază  de o imaginație debordantă. Tonul lui Gaiman reușește să transforme un loc de altfel oarecum sinistru în adevărata casă a lui Bod, singurul unde nimic și nimeni nu-i poate face rău. Partea mai puțin bună este faptul că foarte des am rămas cu impresia că sunt în același univers în care m-am mai plimbat alături de Gaiman și în Coraline. Nu pot să-mi explic această senzație dar registrul în care este scris The Graveyard Book m-a dus foarte des cu gândul la Coraline.

Gaiman a reușit din nou să mă impresioneze. Pur și simplu nu am putut să las din mână cartea până la final. Universul în care trăieste și crește Bod, întâmplările prin care trece pe drumul dintre copilărie și adolescență sunt captivante. Sunt tare curios cum suna cartea în lectura lui Gaiman și îmi pare rău că nu pot să mă bucur de ea la o vârstă mai fragedă. Pot doar să presupun cât de interesantă și de fascinantă este pentru publicul mai tânăr. Oricum o recomand și celor mai în vârstă. Niciodată nu e prea târziu pentru o escapadă în lumea magică a copilăriei.

După ce a terminat fermecătorul basm Pulbere de stele, Gaiman s-a apucat de o poveste pe care vroia să o ofere fiicei sale mijlocii – Holly. A reușit să o termine pentru mezina sa Maddie. Iar fetițele lui Gaiman se ascund peste tot prin paginile acestei povești.

Coraline este o puștoaică cu niște părinți neatenți ca orice adult. Prinși în lumea lor, cei doi își lasă fiica să-și găsească singură de joacă în casa foarte veche în care abia s-au mutat. Iar Coraline se pune pe explorat. Așa ajunge să facă cunoștință cu domnișoarele Forcible și Spink și terrierii lor și cu bătrân un pic nebun de la etaj care dresează șobolani. Pas cu pas descoperă fântâna veche din curte, un teren de tenis părăsit și într-un final ușa din apartamentul ei care pare să nu ducă nicăieri. Numai că dincolo de ușă se ascunde o întreagă lume, o plasă de păianjen țesută pentru Coraline.

Fără să dezvălui prea multe dintre pățaniile Coralinei (povestea fiind oricum scurtă) trebuie să recunosc că Gaiman a reușit din nou să-mi dovedească ce imaginație absolut senzațională are. Astfel Coraline  poate fi așezată fără nici un fel de grijă undeva lângă Alice în Þara Minunilor. Este o lectură superbă pentru cei mici dar în același timp o plăcere pentru un adult care vrea să mai pătrundă din când în când într-un univers magic al imaginației. Și deși sunt sigur că Gaiman nu a scris-o pentru a fi ecranizată, Coraline o să fie probabil o animație superbă. Mai ales că va fi prezentata în 3D. Trailerul filmului poate fi văzut aici.

Volumul a apărut de curând la noi la Tritonic în traducerea grijulie (ca de obicei) a neobositului și talentatului scriitor Liviu Radu.

Pe vremea când a apărut Good Omens pentru prima dată (mai exact în 1990), Terry Pratchett era pe undeva pe la volumul 10 din Discworld (deci deja o mică celebritate) iar Neil Gaiman încă lucra mai mult la nuvele grafice decât volume de literatură de ficțiune. Așa că nu am avut prea mari așteptări de la această carte.

Din fericire Good Omens reușește să prindă câte ceva din esența fiecăruia dintre cei doi autori. Se simt de zor umorul lui Pratchett și imaginația lui Gaiman. Acțiunea curge pe mai multe planuri care oferă posibilitatea fiecăruia să se desfășoare. Dar tocmai această “diviziune” a muncii dă impresia uneori că volumul este o colecție de povești care se termină în același punct. Astfel se ajunge la un roman care nu are nici magia imaginației dezlănțuite a lui Gaiman și nici umorul absolut nebun al lui Pratchett. Cel puțin nu în dozele pe care le oferă cărțile lor cu care ne-au obișnuit (mai ales ultimele volume în cazul lui Gaiman).

Tocmai de aceea am citit surprinzător de greu Good Omens. Nu a reușit să mă captiveze îndeajuns de mult încât să vreau să o citesc pe nerăsuflate. Finalul total haotic mi-a dat impresia de încheiere doar de dragul încheierii și personajele abia creionate nu au lăsat nici un fel de impresie asupra mea. Excepția ar fi cel mai interesant duo al cărții – îngerul Aziraphale și diavolul Crowley.

Dar totuși de ce este irezistibilă Good Omens? Motivul este foarte simplu. De la prima până la ultima pagină cartea este o parodie a filmului The Omen dar și a genului horror în general (atunci când este legat de apariția unui fiu al diavolului, etc.). Acțiunea romanului se petrece în ceea ar trebui să fie ultima săptâmână a lumii, timpul perfect pentru o ultimă luptă între Bine și Rău. Și dacă ar fi nevoie de doi scriitori care să ne povestească sfrâșitul lumii, eu i-aș prefera pe Pratchett și Gaiman. Cu toate imperfecțiunile unui asemenea reportaj scris în doi.

O să recunosc cu mâna pe inimă – mi-era extrem de dor de o poveste. De fapt cred că trebuie să rectific. Îmi era foarte dor de un basm. Vroiam să citesc despre un fel de prinț și un fel de prințesă și despre cum și ce se întâmplă cu ei. Nu de alta dar se pare că în mijlocul lumii grăbite în care trăim povestitorii nu mai au dispoziția necesară să spună basme.

Nu cred că nu mai sunt basme de spus. De fapt nu vreau să cred un asemenea lucru. Știu că în ciuda a tot ceea ce încearcă lumea din jurul meu să-mi facă, tot simt că am cel puțin un basm pe care aș vrea să-l povestesc celor din jur. Dar nu stăpânesc îndeajuns de bine cuvintele pentru a spune o poveste atât de pretențioasă. Norocul meu este că dragul de rock-star Neil Gaiman posedă acest talent magic. El este printre singurii care poate să ia un zid și o stea căzătoare și să le transforme de două ori într-o poveste absolut minunată.

De ce spun de două ori? Pentru că romanul este o mică bijuterie cu care Gaiman s-a jucat și pe care a prezentat-o într-o formă un pic schimbată și sub forma unui film adorabil și simpatic foc.

Este clar că Pulbere de stele nu este o carte pentru oricine. Trebuie să ai dispoziția și predispoziția necesară. Trebuie să vrei să te lași vrăjit, să vrei să asculți o poveste. Eu cred că trebuie să-ți fie dor de un basm. Iar dacă îți este dor de un basm superb și nu ai citit încă Pulbere de stele, cred că se mai găsește vreun spiriduș pe undeva ca să ți-o facă cadou sau să ți-o ofere în schimbul câtorva galbeni. Merită!

Încă o recenzie mai veche. Dar cum între timp am devenit de-a dreptul fan Gaiman mi se pare normal să găsiți pe aici prin Pagina Cronicarului cam toate prezentările cărților acestuia pe care am reușit să pun mâna…

După ce am terminat un al doilea roman de Neil Gaiman, tot nu pot să mă decid dacă sunt sau nu un fan al acestui rock-star al literaturii fantastice. Fără nici o urmă de îndoială Gaiman este un povestitor foarte bun. Imaginația lui și măiestria și ușurința cu care creează lumi îl fac de-a dreptul irezistibil, dar pentru mine rămâne ceva acolo care mă face să stau în expectativă, să nu mă declar absolut încântat de literatura sa.

Anansi Boys este un roman care are loc în aceiași lume magică în care s-a desfășurat și American Gods. Fără să fie vreo legătură directă între cele două romane de data aceasta personajul principal este zeul Anansi și băieții săi – Fat Charlie și Spider. Anansi (dacă sunteți curioși) este unul dintre cei mai importanți zei din panteonul vestului Africii. Cunoscut în povești sub numeroase forme, în pricipal este zugrăvit ca un păianjen.

Ajungând în acest punct pot spune că unul dintre lucrurile care mă deranjează la Gaiman este că folosește un folclor mai puțin cunoscut cititorului occidental pentru a-și țese poveștile. Pe mine această sursă de inspirație m-a făcut să mă simt un pic păcălit. Fără să cunosc acest fundal foarte bogat de basme, parcurg uimit și încântat paginile romanului Anansi Boys. La finalul cărții, curios fiind, ajung la o căutare superficială despre Anansi și aflu că Gaiman s-a folosit de imaginația populară pentru a mă convinge de genialitatea sa. Pe de altă parte, poate această trădare este necesară pentru că altfel cititorul ignorant din mine n-ar fi aflat niciodată de Anansi și de poveștile lui.

Numai că poveștile lui Anansi sunt doar un pretext pentru a-l cunoaște pe Fat Charlie – copilul lui Anansi, despărțit de tatăl său de o mulțime de ani. Fără să vrea și cu consecințe care mai de care mai neplăcute și stranii, Fat Charlie este forțat să se întoarcă în lumea tatălui său și să-i cunoască povestea, să afle că este un fiu de zeu și că lumea este cu mult mai complicată decât își imaginase vreodată.

Lupta lui Charlie pentru a-și recăpăta viața normală, întreruptă de moartea tatălui său, ajunge într-un final să fie o poveste fascinantă și pasionantă. Cu rezervele pe care mi le-am exprimat mai sus, Anansi Boys rămâne o lectură proaspătă și plăcută pentru orice pasionat al basmelor și poveștilor moderne sau mai puțin moderne.

PS. Ca să nu aveți frustrări precum cele ale Cronicarului aici de față, vă recomand o minimă lectură despre Anansi (măcar pagina din Wikipedia). Asta îi va mai răpi un pic din putere vrăjitorului de Gaiman și vă va face să-i apreciați măiestria și mai mult.