Pagina Cronicarului

Acum două zile a fost 6 iunie – ziua cea mai lungă a anului 1944, momentul în care mii de tineri americani, englezi sau din alte nații au murit pentru a elibera Franța (în primul rând) și pentru a elibera Europa de nazism. Tot acest moment a fost punctul de început într-o goană nebună pentru salvarea unui întreg continent de sub cizma grea și urât mirositoare a comunismului lui Stalin.

În lumea aceasta nouă a vitezei și superficialității, fapte de genul sacrificiilor de acum 65 de ani sunt foarte ușor de ignorat. Tocmai de aceea nu o să fac decât o recomandare – două link-uri pentru cei pasionați de istorie – câteva imagini ale revistei Life din D-Day și un reportaj de la MSNBC despre supraviețuitorii acelei zile.

În același timp îmi pare rău că fac asta dar de mult timp vroiam să scriu despre francezi. Sunt foarte puține cazurile în care simt nevoia să scriu de rău despre o nație dar consider că este mai sănătos să-mi exprim gândurile negre pentru că pot să merg mai departe mai usor.

În urmă cu ceva timp am găsit la Vlad Petreanu un link spre un articol de la BBC care m-a uns pe suflet. Nu-mi dau seama de când a început această relație dintre mine și Franța dar nu pot să o sufăr. Nu mă refer la francezi. Consider indivizii ca fiind deosebiți de nația din care fac parte. Exemplu concret – aproape toți românii pe care-i cunosc sunt niște oameni deosebiți dar care fac parte dintr-o nație cu mari probleme de caracter. Nu cunosc francezi dar sunt sigur că sunt oameni relativ OK. Problema mea este cu nația din care fac parte.

Am petrecut în Franța doar vreo 10-12 ore. M-am bucurat de un miracol pe care-l posedă – Mont-Blanc și la final am zâmbit amar faptului că Franța a reușit să mă coste în doar zece ore cât Elveția în zile întregi. Pentru că, nu-i așa, pedigree-ul trebuie plătit. Istoria și infatuarea adusă de impresii vechi de sute de ani trebuie și ele gâdilate.

Atunci când a venit vorba de începutul celui de cel de-al doilea război mondial, domnul Djuvara ne-a povestit de lipsa de dorință de a lupta a tineretului francez surprins de anul 1940. Pentru cei care nu știu, fără vreo urmă de exagerare, Franța s-a aruncat pe spate și a făcut-o pe-a mortul în război cu nazismul. Deși ar fi putut lupta, Franța a capitulat rapid și a ajutat enorm mașinăria de război nazistă. Dacă ar fi fost vorba de altă nație, cu o părere poate mai puțin bună despre ea însăși, poate aș fi înțeles. Dar atunci Franța (după părerea mea de profan) a renunțat pentru totdeauna la statutul de mare nație. S-a lăsat încălecată până când a fost salvată, fără să merite, cu un preț enorm plătit de tineri americani și britanici în marea lor majoritate.

Franța, fără doar și poate, este mare. Geografic este cea mai mare țară din Europa.  Dar ca să urce pe locul întâi ea trișează ca o elevă ordinară și își adună și teritoriile anexate de peste mări și țări. De fapt este după Ucraina la suprafață. În același timp Franța este o mare putere economică. Dar se ridică pe spatele a milioane de imigranți și încearcă să privească de sus cu aroganță spre adevăratele puteri. Este puștiul acela enervant care poartă tocuri mari ca să nu mai pară așa de mic, vocea aceea stridentă din cauza încercărilor de a-i acoperi pe ceilalți. Franța este de fapt foarte mică. Pentru că are un caracter mizerabil dar pe care încearcă să-l educe. Sper că ajunsă în mâinile unui personaj pe jumătate ungur și un sfert grec o să-și mai spele din păcate. Dar dacă oamenilor le este așa de greu să se schimbe, oare națiile au vreo șansă să-și ajusteze personalitatea și caracterul?

Primul meu contact cu stilul și ideile lui Traian Ungureanu a fost în adolescență când ascultam BBC-ul. După încheierea poveștii frumoase care a fost secția de limba română a postului radio britanic, Traian Ungureanu a devenit jurnalistul scos mereu în față pentru pasiunea cu care-l susține pe cel care ocupă postul de președinte al României. Într-un final afilierea politică fățișă i-a fost (aproape) fatală jurnalistului Traian Ungureanu. Dar totuși el rămâne un om cu idei care merită ascultate (măcar pentru a fi combătute dacă nu și din alte motive), un om de presă excelent cu un stil inconfundabil.

Așa am început lectura cărții Despre Securitate – plin de așteptări referitoare la o regăsire a jurnalistului Traian Ungureanu pe care-l ascultam cu plăcere la BBC. Din fericire am avut o surpriză plăcută și eseul apărut la Humanitas s-a dovedit a fi la fel de interesant precum o emisiune din vremurile bune (mă întreb oare dacă nu a realizat domnul Ungureanu o emisiune pe această temă care a ajuns apoi subiect al cărții de față).

Mai exact Despre Securitate se ocupă mai puțin de instituția poliției politice din epoca comunistă și mai mult de lipsa unei mișcări puternice anti-comuniste în România. Ideea de bază a întregului eșafod construit de Traian Ungureanu este că România a capitulat rapid în fața miscării comuniste și nu a avut parte de nici un fel de rezistență de lungă durată – fiind total diferită de Ungaria, Polonia sau Cehia. Deși nu caută neapărat răspunsuri ci mai degrabă așterne idei în fața cititorului, Traian Ungureanu sublinează faptul că România s-a dovedit într-un final o țară lipsită de coloană vertebrală. Lucru cu care sunt total de acord chiar dacă mi-as fi dorit o exprimare cu mult mai plastică și mai directă.

Fără să vină cu foarte multe detalii, rezumându-se la o privire de ansamblu, cartea domnului Ungureanu este o lectură facilă, rapidă dar care are darul de a pune întrebări cu adevărat incomode. O recomand oricui este interesat de o perioadă a istoriei României de care parcă nimeni nu are curajul să se ocupe cu adevărat.

Acum suntem toți amețiți de fericirea de a nu lucra o grămadă de zile. Teoria spune că suntem îmbuibați până la refuz de mâncare și rubedenii. Este momentul potrivit pentru tot felul de vești care ar trebui să treacă nevăzute – precum aceasta conform căreia mamele ar urma să primească indemnizații de maxim 2-3 salarii medii pe economie.

Când am citit știrea cu pricina mi-am adus aminte cât de multă zarvă s-a făcut pentru mizeria de taxă auto. Și mă întreb dacă românii o să se bată la fel de tare cu pumnii în piept pentru copiii și mamele lor precum s-au luptat pentru niște bucăți de tablă care ruginesc în parcări. Eu cred că într-un final decizia sus-numită o să fie ignorată aproape de toată lumea pe când taxa auto o să rămână regina dezbaterilor și contestațiilor.

În același timp mi-am adus aminte de prezența la vot. Aceea mică precum una de furnică. Eu sunt aproape sigur că aceia loviți cel mai rău de ideea idioată a plafonării indemnizațiilor au stat lejer acasă cu ocazia alegerilor. Și acum plătesc pentru lenea de a arunca o ștampilă pe un alt partid decât unul din secolul XVIII (18 pentru tineret) care încă mai crede că femeile care muncesc și au salarii frumoase ar trebui arse pe rug.

Ca deobicei frica mea cea mai mare este să nu fiu greșit înțeles. Nu de alta dar sunt chestiuni legate de femeile din ziua de azi care mă transformă într-un misogin cumplit (discutăm de ele altă dată). Dar în același timp mă înfurie ideea de a pedepsi un om (femeie în cazul de față) pentru faptul că are tupeul să aibă un venit mai mare. Mai ales că vorbim de venituri declarate și impozitate ca atare. Nici măcar nu este vorba de o măsură comunistă – pentru că ar fi trebuit aceiași indemnizație aceleași indemnizații pentru toată lumea.

Vestea cea mai proastă este că deși ei încearcă de zor și pe toate căile să ne omoare se chinuie degeaba. Oricum natalitatea României este o glumă. În 2005 am avut un spor natural (diferența dintre nașteri și decese)  de -41.000 de persoane conform Anuarului Statistic. Așa că eu zic să ia bani de la femeile care au copii. Și să le dea cadou celor care și-au mai luat încă o mașină. Cui naiba îi trebuie copii când există atâtea mașini second-hand gata de cumpărat?

Până acum pe Andrei Pandele doar l-am citit și vizionat (în blogul dânsului – aici, în articolul despre Casa Poporului din National Geographic sau în Esquire). Nu reușisem să-l aduc în bibliotecă așa că am fost foarte încântat la Gaudeamus de apariția cărții Martorul-surpriză: Fotografii necenzurate din comunism.

Albumul este cu mult mai mult decât o colecție de fotografii din anii ’70 și ’80. Pentru mine este o lecție de istorie mai bună decât zeci de cărți părtinitoare. Imaginile nu vor să mintă. Selecția lor poate să inducă în eroare dar aici nu este cazul.

Andrei Pandele oferă 160 de pagini de sinceritate. Genul acela îndeajuns de dur încât nimeni nu vrea să fie pus față în față cu ea. Explicația e simplă. Oamenii care au trăit în aceea perioadă nu au nevoie de fotografii. Au scăpat și nu cred că își mai doresc să se întoarcă în aceea perioadă. Iar generațiilor tinere, care nu-și aduc aminte sau nu au trăit în acea perioadă, pare să nu le pese de absolut nimic.

Lăsând la o parte absurditatea unui regim care și-a înfometat supușii sau demența reconstruirii unui oraș doar pentru a face loc unei clădiri inutile, în paginile domnului Pandele se află și avertizări pentru viitor. Privind printre poze am găsit imagini cutremurător de familiare, de exemplu mizeria lăsată de zăpadă care are aceiași soartă și 30 de ani mai târziu. Maramureșul este fermecător chiar și în menghina comunismului. Nu este încă rupt total de tradiție și apare încă vertical. Dar s-ar putea să fi supraviețuit comunismului doar pentru a fi ucis definitiv de capitalism.

Copiii din fotografii sunt din alt univers. Sunt incredibil de departe de generația de astăzi, aceasta stresată fără margini și fără motiv. Dar Bucureștiul apare într-o oglindă perfidă a prezentului. Este este demolat și părăsit. Pare nelocuit în clipele în care circulația este interzisă. Este copleșit după demonstrații sau meciuri de fotbal. Are bucăți de istorie călcată în picioare în numele ideologiei și sistematizării. Și astăzi nu s-a schimbat decât scara la care se lucrează. Pentru că astăzi clădiri superbe se prăbușesc pe altarul capitalismului. Diavolul din pozele necenzurate ale lui Andrei Pandele parcă doar și-a luat o altă pălărie mai umană.

Este un bun moment să încetez să îmi stric și blogul cu minunății legate de politică. Dar m-am îngrozit când am văzut cine merge la vot. Nici nu mai am nevoie de vreo altă explicație pentru superba clasă politică pe care o avem. Chiar că ne merităm conducătorii cu vârf și îndesat.

Bravo dragul meu popor puturos și indiferent. Să aștepți autostrăzi și bunăstare până la paștele cailor! Vrei să vezi de ce meriți să navighezi prin rahat? Compară matale cei 67.83% votanți de la vecinii de dincolo de Tisa cu procentul execrabil scos de plaiurile mioritice…