Pagina Cronicarului

În spatele celui mai bun serial TV pe care l-am văzut vreodată a fost această carte. Așa că atunci când am avut ocazia să pun mâna pe ea nu am putut rezista tentației. Rezultatul a fost că am devorat fără răsuflare povestea companiei E, o pregătire potrivită pentru vizitarea plajelor Normandiei.

Pentru cei care au vizionat serialul, cartea vine cu puține detalii în plus (dovada cea mai bună a calității ecranizării de care s-au ocupat Steven Spilberg și Tom Hanks). Surprinzător este modul în care este povestită experiența soldaților – din momentul în care s-au parașutat în Normandia până la finalul războiului care-i găsește la Kaprun / Zell Am See în Austria. Tonul lui Ambrose este incredibil de calm și aparent lipsit de exagerări, glorificări inutile sau dramatizări. Acest mod de expunere a istoriei a fost cu siguranță influențat enorm de cei care sunt eroii cărții – membrii companiei E în frunte cu extraordinarul Dick Winters. Ilustrarea cea mai bună a acestui mod de abordare al trecutului este o frază de la finalul cărții, o discuție între Mike Ranney și nepotul său – Bunicule, ai fost un erou în război? Nu. Dar am luptat într-o companie de eroi.

Cu toate că este un punct de vedere limitat asupra unui conflict de o complexitate enormă, cartea lui Ambrose este o lectură esențială în înțelegerea modului în care tinerii americani implicați în cel de-al doilea război mondial vedeau lucrurile – de la faptul că în acest caz era vorba numai de voluntari până la faptul că Europa era pur și simplu un continent din altă lume. Ambrose nu ascunde imperfecțiunile mașinăriei americane de război, gesturile extreme comise de americani sau greșelile făcute de toți cei implicați – de la generali până la soldații de rând. Dar în același timp privește lucrurile cu o detașare greu de înțeles în lumea de astăzi.

Deși sunt doar 66 de ani de la evenimentele povestite de Ambrose, universul zugrăvit de el este incredibil de departe de lumea noastră. Dar merită înțeles pentru că acei puști americani, aruncați un ocean depărtare de casă, au influențat  enorm într-un fel sau altul prezentul nostru.

Istoricul britanic John Ellis a avut o idee genială – să prezinte cel de-al doilea război mondial prin prisma unei singure zi – 25 octombrie 1944. Această selecție strictă din punct de vedere temporal i-a permis să parcurgă toate fronturile de război iar rezultatul este absolut impresionant – o carte care ilustrează în mod impecabil cât de devastator și de întins a fost cel de-al doilea război mondial.

În prefața cărții Ellis explică alegerea acestei date. Pe 25 octombrie 1944 a avut loc cel mai mare conflict naval din cel de-al doilea război mondial – bătălia golfului Leyte. Folosind ca punct de plecare aceste 24 de ore ale războiului, Ellis pornește într-o călătorie senzațională de pe frontul de vest până în laboratoarele proiectului Manhattan.

Este impresionant efortul istoricului britanic de a explora fiecare colț de lume implicat într-un conflict cu adevărat global. Tocmai această perseverență transformă cartea într-o experiență deosebită. Privit pe bucăți, în documentare sau cărți care se concentrează pe un anumit front sau asupra unui anumit eveniment, cel de-al doilea război mondial nu este văzut în adevărata lui amploare. Cartea lui Ellis însă rectifică această problemă într-un mod elegant cu artificiul celor 24 de ore.

Două capitole mi-au atras atenția în mod special. Primul dintre ele este cel dedicat genocidului comis de nazism (de la lagărele de concentrare până la folosirea de sclavi în uzinele de război). Cel de-al doilea este capitolul dedicat războiului din China și Burma (Myanmar). Ambele mi-au oferit o viziune istorică a războiului cu care nu mă mai întâlnisem până acum.

Cartea lui John Ellis este în totalitatea ei o lectură incredibilă. Deși am ajuns în posesia ei din pură întâmplare, o recomand fără nici un fel de rezerve.

Dacă în prima parte a trilogiei Berlin Noir nu știam ce pretenții să am, în acest al doilea roman am pornit la drum cu așteptări foarte bine definite. Rezultatul plăcut a fost că nu am avut nici un fel de dezamăgire. Bernhard Gunther este implicat de data aceasta într-un caz aflat în atenția mai-marilor oficiali naziști. Astfel se găsește (oarecum fără voia sa) înapoi în rândurile poliției și pe urmele unui criminal în serie care își alege ca victime numai tinere care reprezintă idealul arian al vremurilor respective.

Romanul are un pas mai alert decât prima carte din trilogie. Acest fapt îl face și mai ușor de citit dar în același timp sunt elemente ale acțiunii care par grăbite, rezolvate dintr-un condei într-un mod cât mai convenabil și… rapid. Partea fascinantă a romanului rămâne fundalul întunecat impecabil reconstruit de autor al Germaniei naziste la finalul perioadei interbelice. Kerr reușește cu foarte mare ușurință să împletească subiectul polițist și aventurile lui Gunther cu probleme mult mai grave cum ar fi persecutarea evreilor și începutul celui de-al doilea război mondial.

Așa cum spuneam și în recenzia primului roman al lui Philip Kerr, nu știu ce ar trebui să cer de la un roman polițist. Dar ceea ce știu este că lectura lui Berlin Noir II este o plăcere deosebită. Poate tocmai din cauza fundalului foarte întunecat și lipsit de speranță al perioadei de glorie a nazismului, acțiunile lui Bernhard Gunther sunt atât de fascinante.

Un lucru mai rămâne de spus – la plăcerea lecturii contribuie din plin și forma impecabilă în care este oferit acest roman de către cei de la Polirom. Pot spune că experiența lui Berlin Noir II este întregită și de “ambalajul” superb în care este împachetat romanul.

PS. Tocmai când eram gata să-mi comand și cel de-al treilea roman din serie am aflat (și m-am bucurat!) că exista de fapt 6 cărți care-l au ca protagonist pe Bernhard Gunther, ultima dintre ele fiind o apariție a anului 2009. Ceea ce înseamnă că vom mai discuta despre Bernie. Cel puțin de câteva ori…

Evenimentele istorice extrem de importante sunt de multe ori studiate atât de intens încât se pierde din vedere factorul cel mai important – oamenii. Despre 6 iunie 1944 s-au scris munți de cărți, s-au făcut nenumărate filme și documentare. Dar marea majoritate au privit aceea zi din punctul de vedere al istoriei, al zilei în care Europa a început să fie eliberată de armatele naziste.

Tocmai de aceea cartea lui Jon E. Lewis este deosebită. Acest volum privește D-Day de foarte aproape. Sunt 300 de pagini care conțin memorii ale celor implicați în tot ceea ce a însemnat 6 iulie 1944 – soldați aliați care au făcut parte din trupele de desant, ofițeri aflați alături de generalii care au condus operațiunea, soldați germani care așteptau invazia, civili din Anglia și Franța și mulți alții.

Deși munca lui Lewis a fost mai degrabă una de editor decât de istoric în adevăratul sens al cuvântului (dacă se poate spune așa) rezultatul este absolut impresionant. Nici o altă carte nu mi s-a părut mai vie și mai aproape de evenimentul descris ca aceasta. Sunt momente în care fragmentele alese sunt atât de impresionante încât cititorul are impresia că este alături de participanții la evenimente – de la imaginea miilor de nave în așteptarea ordinului de lansare până la așteptarea apăsătoare din spatele cuvintelor așternute de Rommel.

Cel mai interesant lucru este modul în care oamenii implicați în evenimente le descriu. Nu este nici un fel de urmă de patetism. De la ultimul soldat până la corespondenții de război tonul relatărilor este absolut incredibil. Fiecare cuvânt scris denotă faptul că acești oameni își pun problemele cu totul altfel decât noi cei de astăzi. Poate este vorba doar de o editare deosebită dar răzbate în fiecare paragraf sentimentul datoriei care trebuie îndeplinite pur și simplu. Acei oameni au făcut cu adevărat parte din cea mai deosebită generație cu putință.

Pentru pasionații de istorie (în special istoria celui de-al doilea război mondial) mozaicul de informații din volumul lui Lewis este absolut senzațional și o lectură extrem de interesantă.

Recenzia unei cărți excepționale vine peste câteva zile. Până atunci încă un fragment.

Războiul este urât, este mortal, este murdar. Omul trebuie să se coboare la nivelul unui animal pentru a fi eficient, trebuie să-și piardă orice urmă de emoție pentru a fi eficient.

Mi-au trebuit ani întregi pentru a trece peste ostilitatea către germani dar în același timp nu pot să-mi șterg în totalitate sentimentele. Aproape de finalul războiului am avut neplăcuta ocazie de a ajunge la Dachau [un lagăr de concentrare nazist] când l-am eliberat. A fost o experiență care a rămas cu mine pentru tot restul vieții. Atunci când am fost acolo nu am putut să suport mâncare în stomac pentru o săptămână, atât de mult m-a îngrozit…

Știu că toți am devenit bestii în luptă, dar războiul este un lucru iar distrugerea umanității în acel mod este dezgustătoare, obscenă. Nu o să trec peste asta niciodată.

căpitan Joseph T. Dawson, divizia 1 de infanterie, Armata SUA