Pagina Cronicarului

Această carte începe cu o avertizare foarte serioasă – dacă ești femeie mai bine nu citești mai departe. Credeam că este o glumă dar ajuns la finalul cărții nu cred că sunt prea multe femei care să înghită atât de mult umor misogin. Nu de alta, dar sunt vreo 253 de pagini. Pe care le-am citit în hohote de râs. Pentru că Dick Masterson a scris o carte periculoasă (ca să citez de pe coperta IV). Nu este periculoasă pentru că este revoluționară ci pentru că merge pe o linie foarte subțire între cruzime și absurd – o linie numită umor înfiorător de nostim.

Celor care nu știu de glumă cartea asta ar trebui să le fie interzisă. De exemplu cucoanei corporatiste înțepate care mi-a aruncat în metrou o privire ucigătoare văzând ce citeam și zâmbeam precum un câștigător la loto. Dar ar trebui interzistă și bărbaților tembeli care riscă să ia de bun tot ce scrie Dick. Nu de alta dar cu toate că are uneori dreptate, Dick exagerează exact pentru a pune paie pe foc într-o luptă absolut cretină dintre sexe. Și dacă vreți să vedeți cât de eficent a fost, puteți să-l căutați pe YouTube. Probabil că s-au spart o grămadă de vene de feministe și s-au rupt tastaturi la câte comentarii a generat cartea lui Dick Masterson.

Asta chiar că este o lectură greu de recomandat. Este genul de carte care ajunge de la bărbat la bărbat, eventual dăruită sau oferită exact în acel moment în care e nevoie de relaxare și de o pauză de feminism. Nu pot decât să-i mulțumesc lui F. că mi-a împrumutat-o exact atunci cand aveam nevoie de ea.

Privit astăzi romanul foileton scris de Ioan Groșan este în cel mai bun caz simpatic și nostim. Dar raportând la anii ’80 cuvintele din spatele Planetei Mediocrilor acestea sunt de un umor crunt, demne de cele mai înfundate și ascunse hohote de râs. Tocmai de aceea acest volum este unul care poate fi introdus lejer în categoria “trebuia să fii acolo ca să-l înțelegi cu adevărat”.

Fără să pot înțelege cu adevărat (din fericire pentru mine) curajul nebun al unui scriitor din anii ’80 de a face un asemenea mișto de lumea în care trăiește, am râs de nenumărate ori din cauza aventurilor navei Bourul și al celor trei tovarăși roboți – Felix S23, Dromiket 4 și robotul TESA Stejeran 1. Aceștia sunt trimiși în căutarea satelitului Veac Nou și al responsabilului satelitului – tovarășul Roșca 7.

Așa cum recunoaște și domnul Ioan Groșan, este absolut incredibil cât de multe șopârle au scăpat cenzurii acelor vremuri. În același timp este deosebit sentimentul pe care mi l-a imprimat lectura – impresia că parcurg rânduri scăpate din ghearele unei cenzuri necruțătoare, cenzură care a fost doborâtă și îngropată de istorie.

Deși este o epopee spațială 2084, romanul lui Ioan Groșan este o călătorie în umorul din trecut. Este o lecție importantă pentru cei care au ochi să vadă și o amintire dulce-amară pentru cei care înțeleg cu adevărat ce însemna să folosești umorul ca armă a rezistenței împotriva uniformizării și planificării extreme a comunismului anilor ’80.

Pe vremea când a apărut Good Omens pentru prima dată (mai exact în 1990), Terry Pratchett era pe undeva pe la volumul 10 din Discworld (deci deja o mică celebritate) iar Neil Gaiman încă lucra mai mult la nuvele grafice decât volume de literatură de ficțiune. Așa că nu am avut prea mari așteptări de la această carte.

Din fericire Good Omens reușește să prindă câte ceva din esența fiecăruia dintre cei doi autori. Se simt de zor umorul lui Pratchett și imaginația lui Gaiman. Acțiunea curge pe mai multe planuri care oferă posibilitatea fiecăruia să se desfășoare. Dar tocmai această “diviziune” a muncii dă impresia uneori că volumul este o colecție de povești care se termină în același punct. Astfel se ajunge la un roman care nu are nici magia imaginației dezlănțuite a lui Gaiman și nici umorul absolut nebun al lui Pratchett. Cel puțin nu în dozele pe care le oferă cărțile lor cu care ne-au obișnuit (mai ales ultimele volume în cazul lui Gaiman).

Tocmai de aceea am citit surprinzător de greu Good Omens. Nu a reușit să mă captiveze îndeajuns de mult încât să vreau să o citesc pe nerăsuflate. Finalul total haotic mi-a dat impresia de încheiere doar de dragul încheierii și personajele abia creionate nu au lăsat nici un fel de impresie asupra mea. Excepția ar fi cel mai interesant duo al cărții – îngerul Aziraphale și diavolul Crowley.

Dar totuși de ce este irezistibilă Good Omens? Motivul este foarte simplu. De la prima până la ultima pagină cartea este o parodie a filmului The Omen dar și a genului horror în general (atunci când este legat de apariția unui fiu al diavolului, etc.). Acțiunea romanului se petrece în ceea ar trebui să fie ultima săptâmână a lumii, timpul perfect pentru o ultimă luptă între Bine și Rău. Și dacă ar fi nevoie de doi scriitori care să ne povestească sfrâșitul lumii, eu i-aș prefera pe Pratchett și Gaiman. Cu toate imperfecțiunile unui asemenea reportaj scris în doi.