Pagina Cronicarului

În spatele celui mai bun serial TV pe care l-am văzut vreodată a fost această carte. Așa că atunci când am avut ocazia să pun mâna pe ea nu am putut rezista tentației. Rezultatul a fost că am devorat fără răsuflare povestea companiei E, o pregătire potrivită pentru vizitarea plajelor Normandiei.

Pentru cei care au vizionat serialul, cartea vine cu puține detalii în plus (dovada cea mai bună a calității ecranizării de care s-au ocupat Steven Spilberg și Tom Hanks). Surprinzător este modul în care este povestită experiența soldaților – din momentul în care s-au parașutat în Normandia până la finalul războiului care-i găsește la Kaprun / Zell Am See în Austria. Tonul lui Ambrose este incredibil de calm și aparent lipsit de exagerări, glorificări inutile sau dramatizări. Acest mod de expunere a istoriei a fost cu siguranță influențat enorm de cei care sunt eroii cărții – membrii companiei E în frunte cu extraordinarul Dick Winters. Ilustrarea cea mai bună a acestui mod de abordare al trecutului este o frază de la finalul cărții, o discuție între Mike Ranney și nepotul său – Bunicule, ai fost un erou în război? Nu. Dar am luptat într-o companie de eroi.

Cu toate că este un punct de vedere limitat asupra unui conflict de o complexitate enormă, cartea lui Ambrose este o lectură esențială în înțelegerea modului în care tinerii americani implicați în cel de-al doilea război mondial vedeau lucrurile – de la faptul că în acest caz era vorba numai de voluntari până la faptul că Europa era pur și simplu un continent din altă lume. Ambrose nu ascunde imperfecțiunile mașinăriei americane de război, gesturile extreme comise de americani sau greșelile făcute de toți cei implicați – de la generali până la soldații de rând. Dar în același timp privește lucrurile cu o detașare greu de înțeles în lumea de astăzi.

Deși sunt doar 66 de ani de la evenimentele povestite de Ambrose, universul zugrăvit de el este incredibil de departe de lumea noastră. Dar merită înțeles pentru că acei puști americani, aruncați un ocean depărtare de casă, au influențat  enorm într-un fel sau altul prezentul nostru.

După trei ceasuri de condus pe autostrăzi de vis cu preț pe măsură, am intrat pe drumurile fermecătoare ale Normandiei. Întortocheate și străjuite de faimosul bocage, acestea mă îndemnau la o plimbare fără oprire. Din când în când, pe  zidurile caselor odihneau câte trei steaguri îmbrătișate – tricolorul francez alături de Union Jack-ul Regatului Unit și Stars and Stripes-ul american. Rătăcit, cu ochii îmbătați de frumusețea sălbatică a satelor adormite, zăream din când în când semne care indicau obiective americane – expoziții sau muzee, monumente și faimoasele plaje ale Normandiei – care și-au păstrat numele primit pe 6 iunie 1944.

Mă aflam într-un loc pe care-l consider extrem de important pentru prezent. Am parcat fără grabă lângă cea mai mare dovadă a sacrificiilor făcute de americani de dragul Europei. Nu le zăream încă dar știam din poze și din filme că mă așteaptă o pajiște enormă, un verde crud îmbinat cu albul strălucitor al miilor de cruci de marmură albă. În gând mi-am adus aminte de scenariile deprimante ale unei Europe lipsită de intervenția și ajutorul american. Eram sub influența a zeci  de documentare, filme și cărți care m-au învățat despre cel de-al doilea război mondial. Dar nimic nu se compară cu senzația stranie care m-a încercat atunci când am intrat în centrul pentru vizitatori al Cimitirului american din Normandia. Am fost percheziționat rapid de câțiva ofițeri de poliție francezi care m-au salutat într-o engleză americană impecabilă și am fost introdus în lumea lui 1944. Între steaguri ale națiunilor aliate se desfășura povestea incredibilă a celei mai mari debarcări din istorie. În cutii de plastic se ascundeau obiecte personale ale soldaților americani, elemente ale defensivei naziste și chiar păpușile din paie – Paradummy, folosiți ca diversiune de aliați.

La ieșirea din micul muzeu, se ascundea cel mai impresionant exponat dintre toate – un monument improvizat pentru un soldat căzut la debarcare. Dincolo de acesta, vorbele generalului John J. Pershing – Time will not dim the glory of their deeds au căpătat cu totul alt sens – am intrat în cimitirul soldaților americani, unde am simțit pe viu că America știe cu adevărat să-și onoreze istoria. Chiar deasupra Omaha Beach, se odihnesc aproape 10.000 de soldați, majoritatea tineri, vieți care au plătit pentru prezentul unui continent de care nu erau legați aproape deloc. Cu litere mari, adânc inscripționate în piatră, pe frontispiciu monumentului de lângă cimitir scrie – IN PROUD REMEMBRANCE OF THE ACHIEVEMENTS OF HER SONS AND IN HUMBLE TRIBUTE TO THEIR SACRIFICES THIS MEMORIAL HAS BEEN ERECTED BY THE UNITED STATES OF AMERICA.

Am mers încet printre rândurile albe, înconjurat de mii de nume sau soldați necunoscuți, recunoscător că generația mea nu cunoaște războiul. Poate dacă nu ar uita așa de repede și ar înțelege prețul adevărat al acestuia, omul s-ar abține să tot pornească lupte. Dar așa cum spunea George Santayana – Doar morții au văzut sfârșitul războiului.

Aproape de apus am coborât pe plajă. Pe o cărare asfaltată continuată apoi cu un podeț de lemn, țărmul Normandiei continuă să renască. Este acum o arie protejată, un parc național cu floră și faună deosebită și își recâștigă dunele pierdute în calea civilizației. Nisipul incredibil de fin este curat, fără nici o urmă a sângerosului conflict din urmă cu șase decenii. De la malul mării, nimic nu mai aduce aminte de debarcări. Undeva spre orizont se ascund rămășițele betonate ale portului Mulberry de pe Gold Beach. Ascuns de verdeață este balconul de pe marginea cimitirului american, de unde turiștii fac poze cu incredibila panoramă a Canalului Mânecii. Mi-am ridicat privirea și am pornit încet spre el. Urcușul de pe Omaha Beach este obositor dar plăcut. Este o plimbare pe timp de pace, într-o Europă care nu are voie să uite.

Pe 15 august 1945 prima înregistrare audio făcută de împăratului Japoniei anunța predarea necondiționată a Þării Soarelui Răsare. O tentativă de lovitură de stat încercase cu o zi înainte să oprească acest anunț. Câțiva ofițeri din armata imperială japoneză considerau că războiul trebuia să continue, predarea fiind o alternativă înacceptabilă. Pornind de la acest eveniment și de la întrebarea – ce s-ar fi întâmplat dacă lovitura de stat reușea, Robert Conroy își construiește romanul de istorie alternativă – 1945.

Folosindu-se de personalități istorice și de câteva personaje ficționale,  ajutat de o documentare extrem de meticuloasă, Conroy construiește un roman captivant despre invazia insulei Kyushu, prima parte a operațiunii Downfall. Scenariul folosit de el este detaliat având în vedere că a existat o planificare minuțioasă a acestei potențiale operațiuni.

Pentru cei pasionați de istorie și mai ales de istorie alternativă, romanul lui Conroy este o încântare. Îl recomand fără nici un fel de rezerve. Deja mă uit după restul de romane scrise de acest autor. S-ar putea să fie o lectură extrem de interesantă.

Istoricul britanic John Ellis a avut o idee genială – să prezinte cel de-al doilea război mondial prin prisma unei singure zi – 25 octombrie 1944. Această selecție strictă din punct de vedere temporal i-a permis să parcurgă toate fronturile de război iar rezultatul este absolut impresionant – o carte care ilustrează în mod impecabil cât de devastator și de întins a fost cel de-al doilea război mondial.

În prefața cărții Ellis explică alegerea acestei date. Pe 25 octombrie 1944 a avut loc cel mai mare conflict naval din cel de-al doilea război mondial – bătălia golfului Leyte. Folosind ca punct de plecare aceste 24 de ore ale războiului, Ellis pornește într-o călătorie senzațională de pe frontul de vest până în laboratoarele proiectului Manhattan.

Este impresionant efortul istoricului britanic de a explora fiecare colț de lume implicat într-un conflict cu adevărat global. Tocmai această perseverență transformă cartea într-o experiență deosebită. Privit pe bucăți, în documentare sau cărți care se concentrează pe un anumit front sau asupra unui anumit eveniment, cel de-al doilea război mondial nu este văzut în adevărata lui amploare. Cartea lui Ellis însă rectifică această problemă într-un mod elegant cu artificiul celor 24 de ore.

Două capitole mi-au atras atenția în mod special. Primul dintre ele este cel dedicat genocidului comis de nazism (de la lagărele de concentrare până la folosirea de sclavi în uzinele de război). Cel de-al doilea este capitolul dedicat războiului din China și Burma (Myanmar). Ambele mi-au oferit o viziune istorică a războiului cu care nu mă mai întâlnisem până acum.

Cartea lui John Ellis este în totalitatea ei o lectură incredibilă. Deși am ajuns în posesia ei din pură întâmplare, o recomand fără nici un fel de rezerve.

Evenimentele istorice extrem de importante sunt de multe ori studiate atât de intens încât se pierde din vedere factorul cel mai important – oamenii. Despre 6 iunie 1944 s-au scris munți de cărți, s-au făcut nenumărate filme și documentare. Dar marea majoritate au privit aceea zi din punctul de vedere al istoriei, al zilei în care Europa a început să fie eliberată de armatele naziste.

Tocmai de aceea cartea lui Jon E. Lewis este deosebită. Acest volum privește D-Day de foarte aproape. Sunt 300 de pagini care conțin memorii ale celor implicați în tot ceea ce a însemnat 6 iulie 1944 – soldați aliați care au făcut parte din trupele de desant, ofițeri aflați alături de generalii care au condus operațiunea, soldați germani care așteptau invazia, civili din Anglia și Franța și mulți alții.

Deși munca lui Lewis a fost mai degrabă una de editor decât de istoric în adevăratul sens al cuvântului (dacă se poate spune așa) rezultatul este absolut impresionant. Nici o altă carte nu mi s-a părut mai vie și mai aproape de evenimentul descris ca aceasta. Sunt momente în care fragmentele alese sunt atât de impresionante încât cititorul are impresia că este alături de participanții la evenimente – de la imaginea miilor de nave în așteptarea ordinului de lansare până la așteptarea apăsătoare din spatele cuvintelor așternute de Rommel.

Cel mai interesant lucru este modul în care oamenii implicați în evenimente le descriu. Nu este nici un fel de urmă de patetism. De la ultimul soldat până la corespondenții de război tonul relatărilor este absolut incredibil. Fiecare cuvânt scris denotă faptul că acești oameni își pun problemele cu totul altfel decât noi cei de astăzi. Poate este vorba doar de o editare deosebită dar răzbate în fiecare paragraf sentimentul datoriei care trebuie îndeplinite pur și simplu. Acei oameni au făcut cu adevărat parte din cea mai deosebită generație cu putință.

Pentru pasionații de istorie (în special istoria celui de-al doilea război mondial) mozaicul de informații din volumul lui Lewis este absolut senzațional și o lectură extrem de interesantă.